Hai să ne bucurăm de fotbal!

Numai o ironie răsucită bine între tristeţe şi sarcasm te salvează în cele mai grele momente. Miercuri seară, în frigul acela din tribune, din oase şi ventricule, la 1-0 pentru Sevilla, cînd Renato a trecut pe lîngă Rada ca un […]

Numai o ironie răsucită bine între tristeţe şi sarcasm te salvează în cele mai grele momente. Miercuri seară, în frigul acela din tribune, din oase şi ventricule, la 1-0 pentru Sevilla, cînd Renato a trecut pe lîngă Rada ca un uliu pe lîngă o vrăbiuţă rebegită, un porumbel s-a înălţat de pe buzele lui Vali Moraru: „Hai să ne bucurăm de fotbal!” Jur că mi-a făcut bine, aşa cum numai o ironie inteligentă e capabilă în momente grele. Atîta tandreţe şi sarcasm la necaz ţin de Zorba Grecul, cînd i se îneacă iluziile şi lasă baltă toate interesele. Pe scurt şi mai rece: m-a uns pe suflet. Tot meciul, ba chiar şi după, aşa mi-am spus, cum ne-a îndemnat Moraru.

M-am bucurat de fotbal la 2-0, cu golul acela paralizant de frumos şi, pe cuvînt, euforic, i-am mulţumit celui de sus, din lojă, că ne-a adus-o la Bucureşti şi pe Sevilla ca să ne dea, live, ceva ce nu am mai văzut nici cu Lyonul, nici cu Realul, nici cu Arsenalul, măreţele sale realizări în calitate de importator.

M-am bucurat de fotbal cînd am văzut, pentru o dată, că 2-0 nu e un scor periculos şi astfel ni se mai duce dracului încă un clişeu, ceea ce e întotdeauna tonic.

M-am bucurat de fotbal şi de solidarităţile pe care le naşte, constatînd că Steaua nu e singură pe lume, cu zero puncte din patru meciuri, lîngă ea, împărtăşindu-ne soarta, stînd nu doar inconturnabilul nostru punct de referinţă, Dinamo Kiev, ci şi campioana Germaniei, ceea ce este uşor altceva.

M-am bucurat de fotbal pînă după miezul nopţii, încercînd să verfic dacă Arsenalul a primit sau nu ceva de la Slavia Praga – e gîndul oricărui român cinstit şi intoxicat, care îi ascultă zilnic pe patronii autohtoni – şi după acest 0-0 m-am culcat într-o stare de confuzie foarte hrănitoare pentru mintea noastră.

Dimineaţa m-am bucurat citind că „Gigi nu e supărat”, ba chiar că e încîntat, pentru că este singurul patron român care poate asculta încă de două ori imnul Ligii Campionilor, ceea ce dacă nu e întru totul ortodox, rămîne incontestabil.

Culmea bucuriei am atins-o sorbindu-mi cafeaua şi declaraţiile ştăbimii fotbalistice, ale celor care ne-au făcut luni şi luni de zile, ba de hahalere, ba de tîmpiţi, ba de papagali, atunci cînd le spuneam apăsat că nu avem cel mai cel campionat, că trebuie să ne definim valoarea, dacă e mare, medie sau mică (Ştiţi rima argheziană la „mică”? Nu? „Cît o puţă de furnică!”), că nu sîntem doar nişte hotelieri bucuroşi că ne vizitează în plimbare granzii Europei, că fanfaronada e antipatriotică… Acum, au ajuns exact la concluziile şi contuziile noastre şi le repetă cu o isteţime fără de jenă: diferenţa de valoare, diferenţa de clasă etc. Ca nişte papagali. Ca nişte papagali. Cum să fiu trist? Merg cu veselia pînă acolo încît propun un amendament pe măsura plonjoanelor disperate ale lui Zapata: hai să ne bucurăm de fotbal cu toată tristeţea disponibilă!