Cahill şi sfatul lui dificil

Când mă nelinişteşte Simona

Repede, până nu ne sechestrează Mondialul de fotbal, mă simt presat să mai rămân câteva clipe lângă Roland Garros-ul Simonei Halep. În vasta noastră experienţă a eşecurilor, ea a deschis un nou capitol, pe care, oricât am fi de ingraţi, nu-l mai putem ignora: pentru un om talentat, niciun eşec nu e definitiv, tot aşa cum nicio victorie nu garantează un destin de campion. Ca unul dintre cei care niciodată nu au hulit-o când pierdea, am baza morală – obsedantă pentru microbiştii cu ceva caracter – să o rog a lua în consideraţie următoarea cerinţă: să nu mai invoce, ca o calitate a jocului ei, lipsa de presiune. Să ne mai lase în pace cu bazaconia asta! Nu se poate juca – la rangul ei – fără presiune.

Ca să fiu cât mai precis, când Simo declară absenţa vreunei apăsări, atunci ating cel mai înalt grad de nelinişte. Lipsa unei presiuni asupra ei mă tensionează pe mine. O rog să mă scutească, să găsească un alt termen pentru a-mi comunica liniştea ei, eventual să nu-mi comunice nimic, dar atunci să nu uite ce i-a recomandat, mult mai dur decât oricine, Cahill: „Dacă vrei să câştigi trofee, să taci din gură şi să joci!”. O sută de specialişti în comunicare nu ar fi putut elabora un sfat mai drastic, mai concis şi mai dificil. Cum naiba să taci, azi, fie înainte sau după o finală, fie şi după primul tur?

Aici, am o a doua rugăminte, dacă mi se acceptă stângăcia termenului. M-a bucurat naturaleţea cu care Simona ne-a asigurat că nu şi-a schimbat caracterul; i-aş propune să mai păstreze ceva: tonul cu care rosteşte vorbele şi ideile ei deloc sofisticate. Poate că nu contează – ba nu, ba nu, contează! -, dar ea se exprimă cu o lipsă de emfază întru totul neobişnuită în lumea noastră dominată de dopaţii cu acel etern „Ştii cine sunt eu?” care-l exaspera pe un Eugen Ionesco într-atât încât lua decizia de a nu se mai întoarce în România…

Ne-a rămas în auz secunda aceea când, la capătul unei fraze în care zicea că a jucat „cu disperare”, Simona a avut maxima şi rapida decenţă să ne întrebe, aproape scuzându-se, dacă acceptăm acest cuvânt, disperare, în vocabularul ei. Mi-a rămas momentul ca degetul wawrinkian dus spre frunte după meciul cu Kerber (superior finalei!), nimeni neştiind cui îl arată. Cred că ei însăşi.