De ce trebuie să rezistăm, la 1-0 pentru noi?

Se pretinde unei mari echipe să aibă controlul scorului şi al emoţiilor. …Şi dacă? Dacă ce? De ani de zile, dacă urăsc un cuvînt în fotbalul mondial şi de pe islaz, acesta e: dacă. Mă feresc cît pot de el […]

Se pretinde unei mari echipe să aibă controlul scorului şi al emoţiilor. …Şi dacă? Dacă ce? De ani de zile, dacă urăsc un cuvînt în fotbalul mondial şi de pe islaz, acesta e: dacă. Mă feresc cît pot de el în toate articolele, în toate şuetele, dar azi – îngînînd o dată cu pixul meu „Oda bucuriei” pentru calificarea asta încîntătoare – nu mi-l pot reprima. Nu cred că întinez odele la Piţurcă, la Lobonţ, la Chivu (două meciuri demne de adjectivul lui Ienei: imperiale!), la Goian, la Mutu – cel care a avut cea mai stranie reacţie: „Nu prea ştiu cum să mă bucur” – dacă voi întreba cu mare prudenţă şi ceva duioşie: „Şi dacă olandezii egalau în minutul 93? Dacă nu era barăăă?” Cred că toţi cronicarii şi toţi blogiştii am putea scrie, într-un singur gînd, articolul acela, invocînd tot ce era de invocat – de la Copenhaga la Constanţa… – blestemînd tot ce era de blestemat şi pierzîndu-ne într-o cavalcadă de calcule înfiorate. N-o să mă apuc să scriu acum acel articol care îmi este la fel de clar ca toate felicitările cu care febricităm fericiţi. N-a fost 1-1 în minutul 93; a fost 1-0, cum a rămas din minutul 70; n-a rămas un dacă decît la golul din ofsaid. Eu cred că dacă nu l-au marcat olandezii, nu e cazul să ne facem scrupule. Dar problema rămîne.

E problema problemelor, de neevitat oricît am fi de euforici pentru un an de zile, pînă la Europene. Ca să nu teoretizăm excesiv, dar nici să ne autoterorizăm inutil (ca înainte de meciul cu nulităţile luxemburgheze), voi formula problema în termenii panicii sincere şi îndreptăţite a lui Vlad Enăchescu, timp de 23 de minute: „Trebuie să îngheţăm jocul! Trebuie să rezistăm!” De ce trebuia să rezistăm, avînd 1-0?, aceasta e chestiunea. De ce, de ani de zile, cînd avem 1-0, 2-0, cu echipele cît de cît valoroase, ne apucă tremuriciul de parcă egalarea ar fi la fel de inevitabilă precum catastrofa? De ce conducînd cu 1-0, ba chiar cu 2-0, nu avem controlul emoţiilor şi nu ştim altceva decît să „îngheţăm” jocul? De ce să fim mereu la cheremul ghinionului, pseudonim nu o dată al acelei blestemate „lipse de concentrare în ultimele minute”? Nu mă gîndesc ca la 2-0 să ne aruncăm în valuri ca să facem neapărat 5-0, dar pretind unei mari echipe să aibă siguranţa scorului, controlul situaţiei favorabile, îngheţîndu-şi adversarul, nu jocul, nu pe ea însăşi.

Fericitul, preafericitul preşedinte al Ligii, a plecat de pe stadion la 1-0 pentru noi, din superstiţie, zicea dînsul. Domnul Dragomir – cu geniul previziunilor sale – ştia bine ce se putea întîmpla în minutul 93, cu bara aceea: „Ce voiaţi, să mor de inimă?” şi zău că întrebarea lui mi l-a omenit pentru totdeauna. Numai că problema nu ţine de superstiţie, iar cordul, precum în toate, depinde de sistemul nervos. Acum, cînd ne-am liniştit cu calificarea, mai frumos decît în vis, cînd din nou „naţionala” ne suspendă criza internă, cînd ne e clar că Piţurcă are sistem şi că, tot vorba lui Mutu, sîntem băieţi inteligenţi, dacă vrem să avem o echipă mare trebuie, simplu vorbind, să ne tratăm de nervi cu toţii, de la vlădică pînă la oricare mitică.