O autocritică fie și înainte de Sărbători
Ce flagrant delict am comis nu demult

Duminica trecută am încremenit 90 și ceva de minute ca să văd cum Bruges spulbera Anderlechtul nostru; le-a dat nu mai puțin de cinci boabe, cât le dăduse și PSG-ul. Anderlechtul nostru juca foarte rău și arăta foarte prost, chiar fără Chipciu și Stanciu. Totuși, din cauza lor, de-a lungul timpului regulamentar, m-am luat singur și sever la rost.
Era întru totul cazul. Poate că eram infantil (în niciun caz Infantino), dar nu puteam uita că anul trecut, repede și spontan, am scris un articol de mare bine pentru Alex, asta după ce îl lăudasem și pe Toșca pentru debutul lui la Betis într-un 1-1 cu Barca. De ce m-am grăbit? Nu știam cum e viața de fotbalist român în Occidentul acela? Am comis ceea ce se numește de mult la noi, într-o țară a scepticilor sistematici, un delict flagrant de entuziasm.
Eu nu le cer fotbaliștilor să ne citească, însă nimeni să nu-mi ceară să uit ce am scris despre dumnealor de bine, înaite de a mă dezamăgi. Da, trebuia să știu că dezamăgirea este, de peste 20 de ani, ultimii, o constantă în destinul alor noștri plecați afară, ca stranieri la cluburi de mai mare sau mai mică anvergură.
Dar dacă pe Chipciu, cu toate sinusoidele formei și problemele lui personale, încă îl mai găsesc citat și punctat în ancheta anuală a Gazetei, pe Stanciu nu-l mai are nimeni în vedere. Nimeni nu-și mai amintește de recordul lui belgian. Și nici eu nu am ce să-mi imput în ce-l privește. Nu am scris despre el nici de bine, nici de rău, nu mi-am permis nicio ironie sau răutăcism, m-au intimidat cele 9 milioane cu care a fost cumpărat. Am luat ca valabilă explicația lui Chipciu – că Stanciu juca inhibat de prețul său; apoi am urmărit declarațiile lui Boloni și Lucescu – primul îi cerea să aibă mai mult tupeu în fața antrenorului, celălalt îl socotea „mai universal” decât Chipciu, îi pretindea să joace ce știe și ținea să precizeze că el, Stanciu, i-a eliminat Zenitul.
În ce mă privește, Stanciu e o problemă mult mai spinoasă: dacă judecăm sub presiunea banilor, cum ni se bate zilnic capul, care fotbalist român de azi mai poate fi vândut la 9-10 milioane de euro? Și cui? Și unde? Răspund fără jenă: niciunul! Când citesc sumele cu care, la noi, se vinde și se cumpără un fotbalist mai răsărit, nu pot să nu constat (oricât sunt de rece sau chiar nepriceput în afaceri) că într-adevăr, aici, la bani mărunți, se măsoară crud decalajul dintre ce jucăm și ce se joacă în lumea mare; nu ar mai trebui să se facă atâta zarvă, clăbuci și socoteli cu sumele vehiculate la noi – sunt fleacuri față de cele de pe piața mondială. Suntem derizorii, de nu chiar rizibili, precum autocritica mea din primele rânduri.
Poate că nu e articolul cel mai festiv înainte de Sărbători, dar am plăcerea să vă comunic că adevărurile nu se uită în calendar.