Că aşa-i în rugby!

Cine, mama naibii, ne manipulează pe Nicolae Manolescu, pe TRU, pe Radu Paraschivescu, pe mine, să ne uităm captivaţi la mondialul de rugby? Cine, păcatele mele, ne pune să manipulăm opinia publică scriind despre Mondialul ăsta cu mai multă plăcere […]

Cine, mama naibii, ne manipulează pe Nicolae Manolescu, pe TRU, pe Radu Paraschivescu, pe mine, să ne uităm captivaţi la mondialul de rugby? Cine, păcatele mele, ne pune să manipulăm opinia publică scriind despre Mondialul ăsta cu mai multă plăcere şi inspiraţie decît despre campionatul nostru de fotbal? Ipoteza mea de lucru este că sîntem manipulaţi în primul rînd de specimene ca domnul Mitică Dragomir, preşedintele Ligii, exact de acela care, marţi seara, acolo, „între bine şi rău” (titul emisiunii), ne urla că noi, ziariştii, sîntem nenorociţii care au inventat criza fotbalului românesc. Adică noi am ratat calificările europene în Giuleşti şi în Groapă, noi, cu pixurile noastre, l-am manipulat pe Mărgăritescu să nu facă 2-0, noi i-am pus pe Maftei şi Andrade să nu se înţeleagă şi neamţul să egaleze şi, desigur, tot noi l-am corupt pe domnul Dragomir să declare, după catastrofele alea, ceea ce noi scriam de cîteva luni: „Am crezut că sîntem o forţă a Europei, dar nu e aşa…nu avem echipe valoroase.” „Da, bă, voi manipulaţi, voi inventaţi… nu e nici o criză!”, striga marţi seara la TVR personajul şi, spre uimirea mea, nimeni nu-i amintea de această declaraţie, cea mai recentă, la ora cînd generalul Becali renunţa ca Steaua să mai facă 12 puncte în grupa ei cică şi 7 fiindu-i destule, iar domnul Turcu era mîndru că Dinamo se poate concentra numai pe campionat…

Ceea ce-i bine şi frumos în Mondialul de rugby nu e greu de explicat: acolo scăpăm, în spirit şi materie, de logica şi vocabularul unui Dragomir, a unui Becali şi a altor obsedanţi mari români. Acolo sîntem în altă lume în care se respiră, se plachează şi se cîntă altfel, se urlă şi se aplaudă după alte reguli, se plînge, se rîde, se paradeşte şi se prăpădeşte conform unui sport de mult definit ca „un joc de gentlemeni practicat de hoţi, un joc de hoţi practicat de gentlemeni”. Durere şi noroc sînt toate la un loc, grămadă şi eseu cum nu se (în)scrie nicăieri. Bombele-nici vorbă de petarde!- nu lipsesc: Anglia – într-o zi „fără picioare, fără braţe şi fără minte în construcţie” – pierde la zero în faţa Africii de Sud şi căpitanul ei nu va spune mai mult decît atît: „Sîntem sub şoc, asta e, e dur, aşa-i în rugby”. Peste cîteva zile Anglia elimina pragmatic (cuvînt la modă şi acolo) Australia, cu doar patru lovituri de picior marca Wilkinson, cel al cărui humor „este mai rezistent decît un os” şi care poate explica victoria astfel: „Băieţii au luat prea multe critici peste cap şi asta a fost cel puţin la fel de dureros ca o fractură”. Franţa pornită lamentabil, învinsă de o Argentina la care personal ţin prin transfer de la fotbal, bate „magic” Noua Zeelenda care, pentru prima oară de cînd mă ştiu, se plînge (55% într-un sondaj popular) de arbitraj. Dar nodul în gît mi l-a ridicat Fiji: după un meci de vitejie dusă pînă la candoare în faţa Africii de Sud, oamenii s-au adunat tăcuţi şi s-au aşezat într-un fel de rugă; de ani de zile ştiu ca fijienii rugbysty îngînă înainte de luptă psalmul 121, cel în care se imploră Divinitatea să nu le tremure oasele…Sper ca mîine seară, după devoratorul România – Olanda, să mai am puterea de a mă uita la semifinala Franţa – Anglia.