Pentru Marcelinho la împlinirea a 63 de ani

Acest text a fost scris în 1995

Dacă nu mă înșală memoria, Marcel Răducanu a fost primul fotbalist român pe care peluza l-a poreclit mai pe braziliană: Marcelinho. Ani și ani de zile, celor mai expresivi și mai dragi de pe teren le spuneam ca pe la noi: Gâscanul, Mopsul, Profesorul, Nesel, odată avusesem și pe Ulise… Marcelinho s-a lipit de Răducanu fiindcă avea de ce; piticuțul acela plecat din Pantelimon până în Ghencea dădea convingerea, de cum stopa și mângâia obiectul, că vine de pe Copacabana și trebuie să-l strigi cu o la urmă.

Dacă nu mă înșală memoria, Marcelinho a fost primul mare (să-i zicem așa acestui 1,72 m) fotbalist român care a rămas dincolo și n-am mai avut voie să știm ce face. Ani și ani de zile, golul lui măreț din meciul cu Anglia de pe „23” – golul cu care a început și s-a sfârșit, duminică noaptea, emoționantul lui interviu de pe TVR – nu s-a putut evoca; în „Fotbal de la A la Z” al lui M. Ionescu și M. Tudoran, apărut în 1984, litera R n-avea voie să conțină „Răducanu Marcel”.

Cu mult înainte de toți acești Gică, Ionuți și Florini, liberi azi să-și poarte destinul departe, pentru Marcelinho am tremurat ca pentru un amic dus pe partea nevăzută a Lunii. Am voie să o spun? Nu credeam că va birui, acolo, chiar în fotbalul german, printre masivii aceia muntoși, printre forțele acelea reci, dure și sănătoase, unde (îmi închipuiam) orice fundaș l-ar fi suflat din prima respirație. Marcelinho a fost primul mare talent care a trecut cu succes, în Occident, proba seriozității profesioniste, mai grea – la români – decât orice muncă a lui Hercules. M-am uitat la el, duminică, e bine adunat la cei 40 de ani, încă voios, păstrând ceva din căldura noastră, dar ferindu-se de orice exuberanță, putând să mărturisească sincerități cu un înalt grad de tristețe: n-a avut prieteni, n-ar veni acum să antreneze în România, dar „un lucru să vă fie clar – dacă nu vreți să trageți din greu, la muncă, degeaba aveți talent și vreți bani!”.

Din toată copilăroșenia sa n-a mai rămas decât această școală particulară în care vrea să-i învețe pe nemțișori fenta, driblingul, pasa… Am voie să o spun? Mă tem că n-o să iasă de acolo niciun mingicar ca în Pantelimon. Poate că nici nu mai trebuie. Poate că de asta e ceva trist în Marcelinho.