Taciturn între tur și retur

Propun doar răbdare, humor și omenie. E prea mult?

De o viață cronicar săptămânal, nu o să mă abat nici azi de la o lege strict personală: între turul și returul meciurilor noastre din cupele europene, adică între prima și a doua repriză a unor meciuri de 180 de minute, nu te înfuria, nu te entuziasma, nu te ambala, nu trage concluzii, ai puțintică răbdare până după eventualele penalty-uri finale în caz de egalitate.

Știu că a avea puțintică răbdare a devenit o replică de doi bani și un biet surâs. Te faci de râs cerând azi puțintică răbdare – sunt conștient de asta. Ca atare, ca să nu mă fac de râs, îmi propun să mă tratez, între un tur și un retur, exact cu cât mai mult humor. Humorul este cu totul altceva decât a râde ca prostul sau ca semidoctul. Dacă nu posedăm răbdare, avem, în schimb, humor inepuizabil. Se cere doar să-l observăm și să-l savurăm. Luați, de pildă, soluția Șumudică în conflictul inegal dintre FCSB și Steaua Armatei. Acolo unde-l auzim pe Ilie Dumitrescu chinuindu-se să ne explice de ce ține cu FCSB deși ține enorm la Lăcătuș, Șumi vine cu o idee fantastic de rezonabilă: el ține azi cu FCSB. De ce? Fiindcă are acolo vreo jumătate din echipa lui. Numai el lipsește pe banca fostei Stele, a fostei inamice.

O scriu imediat: vibrez voios la părerea lui. Ca un microbist care a ținut pe față în ultimii ani cu Astra Giurgiu, cu Săpunaru și Teixeira, cu Budescu și Ioniță, cu Șumi care se punea în gură și nu numai cu fanii Stelei, astăzi țin cu FCSB pentru humorul multilateral dezvoltat al situației. Cât e dezvoltat? Până la un punct altădată incredibil: doi așa-numiți domni, oameni indiscutabili de fotbal, care au schimbat între ei nu vorbe cu humor, ci chiar horror, sunt de acord că Șumudică ar fi trebuit să fie antrenorul FCSB-ului. Patronul își asumă această eroare – l-ar fi luat pe Șumi, dar lui, războinicului, i-a fost frică de fani. Domnia sa – cu humorul său involuntar, își asumă tot mai multe, că nu are fundași centrali e vina lui, că l-a luat pe Achim, că i-a dat ciocolată lui Alibec etc, ajungând la o generozitate enormă: vede în Dennis Man, în „Dennis al meu”, un Van Basten! Asta după ce băiatul a dat un singurul gol cu capul… Și de ce nu?

Dacă avem în fotbalul nostru un Platini, un Romario, de ce nu și un Van Basten? Totuși, tot de la domnia sa ne vine cea mai umană replică în acest obsedant interval dintre tur și retur: „Lăsați-mă, sunt supărat, nu mai vreau să spun tâmpenii!” Pentru o dată îl cred. Dacă nu avem răbdare, măcar ceva omenie să ne mai stea în caracter?