Există prag în clemență?

Cazul Messi nu e de nasul nostru

…și cu aiureala asta ce facem? O lăsăm în pace? De o săptămână de când am citit-o în Gazetă, nu a apărut niciun comentariu și nicio dezmințire. Nu, nici o vorbă – rămâne așa cum stă scris: condamnarea lui Messi de către Curtea Supremă la 21 de luni de închisoare cu suspendare pentru o evaziune fiscală cifrată la 4,1 milioane de euro a fost rejudecată și schimbată într-o amendă calculată la 255 de mii de euro.

Judecat în același dosar, tatăl său – care luase inițial 15 luni – urmează să plătească o amendă de 180 de mii de euro. Se poate spune că s-au scos amândoi frumos, motivația fiind și mai și: „Ministerul Public a dat dovadă de clemență, având în vedere că ambii inculpați sunt la prima abatere, fără alte antecedente penale”. Așa pusă problema, nu mai avem de-a face cu o aiureală – e aici o logică de-o seriozitate cu care, sincer vorbind, nu prea putem opera la noi. Cum adică ambii inculpați, dacă sunt la prima abatere, se pot bucura de clemență, chiar dacă fură Fiscul cu 4 milioane de euro?!

Până la ce prag – s-ar întreba la noi – se poate exercita o clemență? Dați-ne nouă pe mână un prag în dreptul la suspiciuni și nu mai scapă niciun Messi, nici ta-su, de pușcărie. Dar, cu aceeași sinceritate, vin și întreb de ce să îl faci pe Messi sau chiar pe Ronaldo de băcănie, după câte bucurii și minunății ne-au dat? Sigur, e o întrebare urâtă, imorală, totuși uite că acolo, la ei, ea poate fi înlocuită cu o amendă ușurică… La noi, hotărât, nu ar fi posibilă o asemenea soluție, ba chiar ar putea stârni indignare. Oricum am întoarce-o, problema asta nu e de nasul nostru, pentru că, pur și simplu, în statul nostru de drept, nu avem un Messi, nici un Ronaldo. Nicăieri nu se cere ca un stat de drept să aibă și un Messi, și o legislație corespunzătoare pentru abaterile lui și ale altor genii în orice domenii publice.

Încât propun – fiindcă fără propuneri poți fi acuzat de lașitate sau mai știu eu ce… – să nu fim în cazul Messi nici indignați și nici apatici. Propun un drept cu totul special și mai puțin exercitat decât clemența: dreptul de a rămâne perplecși în fața unor probleme pe care nu le putem deocamdată rezolva cu mintea și mijloacele noastre. De pildă. Ultima mea perplexitate a fost aceea în fața celui mai competent finanțator din fotbalul nostru, care repetă zi și noapte că el nu se pricepe decât în cumpărarea atacanților, lăsând altor salariați achiziționarea celor din defensivă. Nu l-am putut nici ironiza, nici lăuda. Am încremenit într-o perplexitate, mă înțelegi?