Trăind în afara clişeelor

Articol scris joi dimineaţă, înaintea returului de la Genk

Săptămâna trecută am văzut un japonez luându-se de cap şi începând să plângă, chiar acolo, pe teren. Japonezii nu obişnuiesc să plângă în public – Seto aşa a făcut: la 1-1, în meciul cu Genk, a pierdut controlul mingii într-o fază oarecare, Trossard i-a luat obiectul şi-a făcut 2-1. Tot Seto disperatul, peste vreo 8 minute, în prelungiri, egalează şi am putut vedea un japonez exuberant ca un latin, ceea ce niciodat să contempli într-o viaţă de om.

Săptămâna trecută, Tamaş face în prima repriză a meciului Craiova-Steaua două penalty-uri, la pauză nu e scos din echipă, revine şi azi se acceptă unanim că a fost cel mai bun de teren. În acest meci, cele două penalty-uri comise de Tamaş au fost executate de craioveanul Zlatinski-pe primul, la 0-0, îl ratează, pe al doilea, la 0-1, nu, egalând cam inutil, căci Steaua face 2-1 confirmându-mi că oamenii lui Mulţescu nu se simt bine când sunt conduşi.

Omul s-a scuzat în faţa echipei pentru chix-ul de la 0-0, totuşi de unde curajul să mai baţi un penalty după ce ai ratat unul…? Aici, în acest inventar al meu consacrat reacţiilor umane de dincolo de clişee, am înregistrat în Gazeta de duminică o idee atotputernică, aceea a lui Baggio:

„Doar cel care are curaj să bată penalty-uri, poate greşi”. Seara am extins-o după Anderlecht-Oostende, când Chipciu, în minutul 2, după o cursă de unul singur, pornită dintr-un ofsaid subtil, ajunge în careu şi acolo, ca un incredibil altruist, îi pasează lui Hanni pentru 1-0. Egoist, m-am bucurat că Alex îmi confirmă articolul de vineri şi l-am parafrazat pe Baggio:

„Doar cel care are curajul să se entuziasmeze în ziua de azi, poate greşi”. Era cazul meu, primisem câteva telefoane că ce m-a apucat, că de ce l-am lăudat în detrimentul lui Stanciu şamd. Nimeni nu luase în seamă cea mai importantă declaraţie a lui Chipciu în problemă, exact după meciul cu Zenith, pe Dolce. Nicăieri nu a fost reprodusă: Stanciu joacă încă sub presiunea milioanelor din transferul său. Nu am mai auzit un asemenea argument cu totul în afara clişeelor şi prejudecăţilor noastre de fiecare zi, o asemenea înţelegere umană faţă de cel de lângă tine.

Poate greşesc, dar îl cred. Dacă e adevărat că un fotbalist român, de cert talent, poate fi copleşit de câte milioane s-au dat pentru el în străinătate? E inimaginabil? De ce ar fi inimaginabil? Fiindcă suntem prea deştepţi? Atunci ascultaţi-l pe Hagi, după eşecul Viitorului în faţa Astrei…şi-a făcut praf copiii, au fost inexistenţi, nu mai au chef de fotbal…Mă gândesc ce se întâmpla dacă o scria unul dintre noi de la Gazetă…? Răspunsul, tot al lui: „E bine să taci în astfel de momente”.