Respect, Chipciu!

Din cauza lui le voi vedea săptămânal pe Anderlecht și pe Betis

Probabil că la ora asta – când stocul de superlative pentru victoria PSG-ului este departe de a fi epuizat – cele ce urmează pot apărea cu totul deplasate. Despre ce altceva să discutăm decât despre acest 4-0 zguduitor de la Paris? Ei bine, mă risc – cum se zice adorabil pe malurile Dâmboviței noastre. Mă risc, strâng viguros creionul dintre degete și mă lansez: duminica trecută, în meciul lui Anderlecht cu Waregem, am văzut un Alex Chipciu excelent. Un Chipciu care nu mai avea nicio legătură cu Steaua unde jucase ani de zile inconstant, prins între toate controversele galeriei și lojei patronale.

Când l-au vândut, nu am auzit să se fi spus că sunt mândri și fericiți de un asemenea transfer în Belgia, cum se lăudaseră după cele 10 milioane încasate pe Stanciu. Ca să fiu drept, nici eu nu m-am zbuciumat la ce va face el acolo. Duminică parcă nici nu jucase vreodată la Steaua aia pe care o știm din toate lăudăroșeniile și sfidările după succese și eșecuri. Duminică a fost într-o vervă mai mult decât laborioasă, a fost peste tot în sensul cel mai bun al cuvântului, a legat în apărare și atac, a alergat cu mintea trează, a pasat cum și cui trebuie, a ratat o „imensă” în prima repriză, nu s-a pierdut în a doua, i-a dat vreo două ocazii tot imense acestui Teodorczyk, polonez ca Lewa, dar nu din speța lui. Cel mai ușor pentru a-i dovedi excelența mi-ar fi să scriu că tot el a marcat pentru 4-2 în minutele de prelungire golul eliberator, după ce se făcuse 2-3 și adversarul îi domina angoasant. Totuși, nu acest gol m-a convins de progresele lui (nu șterg cuvântul: Chipciu e într-un mare progres!), ci un meci disputat cu o zi înainte – Betis – Valencia, 0-0. L-am urmărit cu o anumită încordare pe Toşca. A orgoliului meu.

Nu exagerasem după primul lui meci acolo, cu Barca? Va lega el două meciuri bune? Da, le-a legat. Atacul lui impecabil în deposedarea lui Nani a fost emblematic pentru cum luptă și muncește (vi se pare un clișeu?) Toșca, acolo. Poate că e încă inhibat, îi e teamă să nu dezamăgească, e de înțeles, dar e imposibil să nu observăm apăsat că amândoi, vânduți cu inima ușoară și mintea bine socotită, joacă afară un fotbal ceva mai apropiat de exigențele actuale, altceva decât la noi acasă. Nu sunt deocamdată nici mândru, nici fericit. Sunt doar atent, foarte atent, mai ales când o văd pe fosta lor echipă chinuindu-se cu un egal în fața uneia pe care aș numi-o, cu tot respectul, FC Veterani; atunci, la câteva ore după Anderlecht – Waregem, mi-am șoptit în gând doar atât: respect, Chipciu! M-ai obligat să le văd săptămânal și pe Anderlecht, și pe Betis.