Un Federer învins. De lacrimile lui

Eu scandez cu McEnroe

O scriu de-a dreptul: sunt gata să scandez cum ne-o cere, vesel, McEnroe: „Roger e bun! Roger e mare!”. Adevărul e că în privința lui Federer, definiția supremă cred că-i aparține lui Țiriac: „Să-l lăsăm în pace, el este din altă lume”. Restul sunt entuziasme și uimiri. Plus plânsul, într-un genunchi, pe care nu-l putea birui la capătul finalei cu Nadal. Roger nu numai că e bun și mare, dar nu știe să plângă în public, tot așa cum nu răcnește.

La Melbourne a fost învins de lacrimile lui care m-au biruit și pe mine. Sunt gata să mă recunosc un sentimentalist desuet, dacă mi se spune când a mai cedat Federer plânsului, în public. De acord, la banii care se încasează azi pentru o victorie într-un Mare Șlem, lacrimile de bucurie nu mai contează decât pentru cei câțiva care sunt și ei din altă lume. Coborând pe pământ, nu mă jenez să afirm că finala nu a fost formidabilă. Semifinala Nadal – Dimitrov a întrecut-o în intensitatea celor cinci seturi. Aici, după un prim set fără mare semnificație au urmat trei seturi în care a învins cel care realiza întâiul break. Nu a existat nicio întoarcere spectaculoasă de scor, niciun tiebreak, Federer alternând loviturile câștigătoare cu tot atât de multe greșeli personale (în final 50 la 50). Abia în decisiv, meciul a devenit senzațional prin remontada lui Roger de la 1-3 la 6-3! Cinci puncte consecutive în fața unui Nadal despre care se poate spune, cu blândețe, că a resimțit eforturile din bătălia cumplită cu Dimitrov.

Dacă mă luați din scurt sunt gata să prefer acestei finale meciurile lui Roger cu Wawrinka, cu Berdych și mai ales cel cu Mischa Zverev, omul care îl surprinsese pe Andy Murray cu un serviciu voleu la fel de nonconformist ca emotivitatea soției lui Federer. Zverev nu i-a putut face nimic grav unui Roger care le știe pe toate în tenis. Totuși, McEnroe l-a elogiat adorabil: „Cu serviciul lui voleu, Mischa m-a făcut să nu mă mai socotesc un dinozaur”. E bună. E bună pentru că ne dă o măsură a realității: în tenisul de azi, dominat (conform tot impertinențelor lui McEnroe) de un „scoțian trist și un sârb subțirel”, la Melbourne ne-am întors la clasicii Federer și Nadal. E obligatoriu s-o spunem – ei nu i-au eliminat cu mâinile lor nici pe Nole, nici pe Andy. Și nici nu se vede clar cine va pune capăt dominației lor. Nu apar noi genii. Dar de ce am dispera? Să facem economie de disperări.