Mea culpa

Săptămâna trecută realitatea m-a contrazis dur și drept

Cum naiba am putut scrie, vinerea trecută, că Realul are titlul în buzunar? Accept, chiar cu o anumită plăcere, să fiu contrazis de orice cititor cât de cât competent, dar înghit greu să fiu contestat de realitate. Atunci nu mai e loc de ironii, de autoironii și de nesuferita vanitate. Atunci e grav pentru orice cronicar și trebuie să plătească printr-o mea culpa.

La 48 de ore după ce am scris apăsat că Realul are titlul în buzunar, Sevilla îl învingea în ultimele minute, răsturnând fulminant un 0-1 care ținuse vreo 85 de minute. Ca povestea să aibă o cruzime în plus, mărețul madrilean Sergio Ramos a egalat pentru Sevilla cu un autogol imparabil, iar Jovetici a marcat în prelungiri ca să ne reamintească dur că tot el a fost cel mai bun de pe teren în meciul nostru cu Muntenegru și nu am avut curajul să o scriu atunci, noi fiind copleșiți de penalty-ul ratat de Stanciu. Cu Barca luând-o la palme pe Las Palmas, clasamentul s-a strâns suficient de convingător ca să mă contrazică – Realul nu mai are titlul în buzunar, ci doar recordul celor 40 de meciuri fără eșec. Miercuri seară, a mai încasat-o și de la Celta Vigo în Cupa Spaniei, cei drept doar în tur, totuși incredibil.

De ce incredibil? Am subapreciat-o nu numai pe Sevilla, dar și contraperformanța aproape obligatorie după orice record. E, desigur, o idee fixă a mea, dar nu există campion, fie el incontestabil, pe care să nu-l pândească contraperformanța. În fine, mea culpa pentru că am făptuit cea mai vinovată – în ochii mei – eroare: am avut vanitatea de a da un pronostic, ci încă unul categoric. Dintotdeauna m-am ferit de pronosticuri în sport și, mai ales, de tot ce se exprimă fără nicio îndoială. Mi-am încălcat această lege strict personală.

Totuși, ca să nu mă prăpădesc cu firea, alaltăieri seară, realitatea asta crudă a avut clipa ei de generozitate: la masterul de la Londra, al maeștrilor în snooker, Murphy, un campion mie de ajuns de antipatic – era condus cu 5-0, la un pas de un 6-0 care închidea meciul; Nu-i mergea nimic, rata neinspirat până la lamentabil. Ei bine, la 0-5, omul are o pauză în nenorocirile sale și câștigă jocul, marcând punctul de onoare; La 1-5 sala îl aplaudă viguros și cu tot hazul, iar el râde cu toată sala și, îndeosebi, de el însuși, într-un fair-play ovaționat copios cu cea mai blândă ironie.

De aceea snookerul, în decența, eleganța și tăcerile lui, este la ora actuală cel mai civilizat sport. De aceea, Marius Ancuța este comentatorul care știe să rostească, în caz de eroare personală, cea mai spontană și bravă mea culpa.