O problemă crucială

Familia, liniștea materială, idealurile zilei

Nu vreau să exagerez chiar din primele zile ale lui 2017, dar trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca după Revelion, după ospățul cu meciurile din Premier League, să-mi cadă pe cap o nouă problemă și anume: o problemă crucială. Am ajuns la ea evadând de pe insula dintre Klopp și Pep (1-0), dintre Pochettino și Conte (2-0) și am aterizat în China și Rusia.

În China l-am văzut pe Oscar, londonezul așteptat la aeroport de fanii locali, entuziasmați de achiziționarea lui cu nu mai știu câte milioane, fiindcă nu avea importanță. Oscar va juca la ei – asta îi făcea să râdă de fericire. În Rusia, la Krasnodar, Zenitul pierdea conform ghinioanelor lui Lucescu în apărare, 1-0 în minutul 86, 1-2 în prelungiri. Era ultimul meci în care juca belgianul Witsel, care va pleca mâine-poimâine în China, preferând-o lui Juventus.

Witsel ne-a explicat problema în suprema ei dimensiune: „Pentru familia mea, contractul semnat cu chinezii e crucial”, deși adăuga că Juventus rămâne echipa lui de suflet. De suflet, dar nu crucială. Crucială e familia. Pur și simplu – chiar dacă ce-i pur nu e niciodată simplu și ce-i simplu nu e vreodată pur. Mircea Lucescu nu a intrat în aceste subtilități: „Nu pot să țin oamenii care vor să plece”.

Șumudică este, ca de obicei, mai volubil, însă nu mai puțin exact: „Dacă vrei să trăiești liniștit material, pleci la arabi, în Rusia sau China”. Așa e, dar putem face odată cu familia și din liniștea materială o problemă crucială? Eu zic că putem, oricât ne-ar costa și ne costă, căci avem de modificat mentalitatea noastră de idealiști ai jocului.

Ani de zile noi am pus fotbalul mai presus de bani! Se juca pe talent și pasiune, marile afaceri erau să te întorci din străinătate cu fâșuri, cu ceva blugi, cu casete pop trecute binișor la vamă. Când auzi ce lefuri aveau campionii de la Sevilla sau băieții de la Guadalajara, zici că-s basme. În amatorlâcul nostru nu se juca pe bani buni, iar familia era exclusă din mulțumirile lozincarde de după câte o victorie pentru care se promiseseră Dacii care nu mai veneau.

Nimeni nu mulțumea lu’ tata și mama, soției, ca să nu mai spun că nu se pleca în străinătate pentru o viață mai bună. Toate astea au lăsat în mintea noastră urme tari, să nu le bagatelizăm, să lăsăm ipocrizia: fotbalul lumii e azi o piață a muncii și a capitalului, cu toate inegalitățile ei, Berlusconi vinde Milanul chinezilor, iar președintele Chinei a indicat să se bage și mai mulți bani în fotbal. În această situație, a mai face mofturi moraliste este curatul și ancestralul nostru amatorlâc.