Plăcerea de a fi în acord cu câțiva

Acel "rezon" din limba noastră caragialiană

Cu două zile înainte de Crăciun, mă încearcă o plăcere stranie. Nu știu câți o vor accepta, știu că nu poate fi pe gustul tuturor, dar asta nu mă intimidează. E plăcerea de a fi în acord cu câțiva, nu cu toată lumea, după ce un an întreg te-ai obișnuit să faci opinie separată de pamfletăria la zi. Măcar o dată pe an poate că merită să duci nonconformismul până la această plăcere de a nu te împotrivi, și de a te potrivi cu părerile unor semeni cu care intri în acea rezonanță care, în limba noastră caragialiană, se exprimă în „Vino, nene, să te pup!” sau mai pe scurt „Rezon!”.

Cu Hagi
Am astfel plăcerea de a fi în acord cu Hagi când afirmă că Sânmărtean și Cernat sunt cei mai buni decari din Liga 1, exact ce cred și eu de ani de zile, fără să mă tem că aș fi prea original; I-am votat fără ezitare în multe anchete, conștient că ei strălucesc într-un campionat sărac în genii, dar asta nu le „scuză” și nici nu le acuză valoarea. Să te vezi citat pe națiune de Hagi este de natură să te emoționeze, cum zice Lucian, la 30 și ceva de ani, pe vremea asta când emoțiile pot fi un flagrant delict de duioșie.

Cu Dani Lopez
Am plăcerea acută de a-i da dreptate lui Dani Lopez care i-a putut spune Iuliei Iordache că Iniesta „nu este apreciat cum trebuie” și „nu există un jucător care să dezvolte fotbalul cu o inteligență pe care nu am mai văzut-o la nimeni”. Nici mai mult, nici mai puțin, dar exact cât să mă consolideze în convingerea mea – ori e o mare nedreptate în ignorarea lui Iniesta în monotona alternanță la putere Ronaldo/Messi.

Cu Ionuț Popa
Dincolo de fotbaliști, am plăcerea să fiu de acord cu cea mai precisă indicație dată de Ionuț Popa năpăstuiților lui jucători: „Jucați cum vreți. Oricum, dacă pierdeți, antrenorul va fi cel dat afară”. De când a spus-o, Timișoara plecată cu -14 puncte în clasament a recuperat și a ajuns pe plus. Nu cunosc situația în Europa, dar în România nu văd un precedent.

Cu Ion Crăciunescu
În arbitraj, de câteva zile am plăcerea de a fi de acord cu Ion Crăciunescu, cu opinia sa ca deocamdată să nu se introducă aparatura video în deciziile suveranului „central”. Asta ne-ar mai lipsi, asta ar fi noua versiune a „Fotbalului minut cu minut” – după fiecare fault sau ofsaid să alergăm la aparat și să ne luăm de cap că nu a fost! Să lăsăm arbitrul suveran, cu toate păcatele lui, aceleași ca și ale oricărui președinte de republică!

Altfel nu am mai ajunge la momentul Cristi Balaj – ultima mea plăcere a acestui an. Omul s-a retras din meseria sa cu ochii în lacrimi, aplaudat și îmbrățișat de ambele echipe, eu încercând să mă țin tare, să evit delictul de emoționalitate pe vremea asta întru totul rece care, la oricâte grade minus, nu mă poate împiedica să susțin că cel mai frumos gol marcat de o echipă românească în 2016, în cupele europene, a fost cel al Astrei, la Viena, pentru 2-1. Alo, anchete cu cele mai frumoase goluri de ce nu se fac?