Unde(r), unde(r), unde(r) vom ajunge?

Nu se ştie cine a programat atît de expresiv ca amicalul de tineret Anglia-România să se interfereze cu acel meci 100% Becali-Turcescu. Eu, unul, am preferat să rămîn 80% la Bristol decît să-l aud din nou pe Becali în delirurile […]

Nu se ştie cine a programat atît de expresiv ca amicalul de tineret Anglia-România să se interfereze cu acel meci 100% Becali-Turcescu. Eu, unul, am preferat să rămîn 80% la Bristol decît să-l aud din nou pe Becali în delirurile lui; recunosc că, de vreo două-trei ori, diavolul m-a pus să butonez pe Realitatea TV şi am prins momentul cînd studioul era zguduit de acel strigăt: „Vreau să mă bat cu Abramovici şi cu Berlusconi!”. M-am întors la Bristol, unde am avut parte de o pasă lungă şi superbă a lui Deac către Torje, liber în careu, cu 2-1 în picior, trăgînd direct în portar… După care băieţii au rămas în 10, s-au apărat, cum se spune de obicei la noi, eroic, în frunte cu acest încîntător Tătăruşanu. A rămas 1-1, deşi englezii erau mult mai buni în orice duel om la om, mai rapizi, dar nu mai deştepţi, urletul lui Săndoi în ultimele minute fiind mai cuprinzător decît orice analiză tehnică: „N-o mai pierde aşa de uşor…!”, se înţelege ce. Îmi permit să cred că nu au făcut un meci de senzaţie şi nici nu au fost atît de ciudaţi cum i s-au părut lui TRU. Au fost mai curajoşi decît chiar în meciul de acelaşi tip – strictă apărare, mai nimic în atac – cu Franţa şi, fără îndoială, au fost mai buni decît în acel cu adevărat straniu 1-0 cu Malta. Au făcut un meci „la marea dăruire”, atît cît îi ţine un talent incontestabil, dar încă intimidat cînd dă cu ochii de ce-i în lumea mare şi bună; au jucat instinctiv, chiar „la consacrare”, dacă nu pentru impresarii englezi, măcar pentru importatorii români cărora le curg ochii după un nepalez venit din Trinidad – zic şi eu aşa, la nimereală, dar nu absurd – şi nu văd mai nimic din ce se ascunde într-un băiat „de pe Crişuri, cu sufletul în trei învelişuri” (vers dintr-un poet pe care nu-l mai avem la Bacalaureat).

Nu ştiu să practic melodrama autohtonă – să mă scandalizeze străinii, să deplîng cum ni se prăpădesc valorile – eu ştiu una şi bună: m-am săturat de cît timp România nu se mai califică în Mondialele şi Europenele de tineret Under 21, Under 19, Under 17! Unde(r), unde(r), unde(r) vom ajunge? Dacă voi scrie că această problemă e la fel de importantă ca destinul naţionalei de seniori, nu cred că aş pune în umbră acest simpatic 2-0 cu Turcia, în care Marica mi s-a părut că e pe linia anunţată de antrenorul său de la Stuttgart: „E bun şi va deveni foarte bun”. Sînt ţări în care antrenorii, poate şi patronii, cunosc comparaţia adjectivelor.