Nu suntem islandezi, nu suntem albanezi
Problema problemelor: valoarea actuală a fotbalistului român

De când Islanda a învins Anglia, mă urmărește din nou acea enigmatică definire a fotbalului chiar de către un englez: „Fotbalul nu e pe viață și pe moarte, e pe altceva…”. Pe ce nu a vrut să ne spună și iar îmi bat capul să dezleg misterul. Știu că fotbalul e nedrept, e crud, rabd orice adjective, totuși, la marile noastre exigențe, la maxima noastră competență, nu cred că jocul Islandei poate constitui pentru noi idealul în fotbal. A fost un meci, cum vrea definiția, „pe altceva”. A fost cea mai bună replică a unor truditori pricepuți cu mingea, bărbați harnici și disciplinați, bogați nu la pungă ci în efort, deloc complexați de milionarii din fața lor, obosiți și derutați de glorie. Nu a fost un meci între proști și deștepți, între buni și răi, ci între cei care au și cei care încă nu au. Dacă povestea vi se pare prea biblică sau prea socială, nu are importanță – esențial este că la noi imediat a apărut ideea de a-l importa pe unul din antrenorii Islandei. E adevărat, ideea a dispărut repede, dar câteva ore și zile ne-am fixat pe antrenorul italian al albanezilor, i s-a luat și un interviu, omul a răspuns vesel că de ce nu?, ar veni, dar avem bani pentru el? El ar fi ieftin pentru englezi, nu însă pentru români. L-am ascultat din ce în ce mai amuzat: banii ca banii pentru antrenor, dar jucătorii…? Câți bani să-i dai azi unui fotbalist român ca să se supună unui antrenor italiano-albanez (sau islandez!) care să-l învețe răutatea, duritatea, disciplina în eforturile continue? Care să-l „omoare” în antrenamente? Jucătorul român, azi, are prea mult talent ca să se lase „omorât” indiferent de cine, indiferent cum, fizic sau tactic.
Cu antrenorii germani apăruți acum la orizont, problema ar fi ceva mai simplă. Acolo, cu nemții, avem altă bibliografie din adâncul istoriei, de pe vremea Regelui Carol I care adusese pentru modernizarea României mulți ingineri germani. După câțiva ani de lucru pe la noi, unul din acei ingineri i-a comunicat respectuos Majestății Sale că vrea să plece. De ce?, l-a întrebat suveranul. Replica a rămas în istorie și cer înțelegere fiindcă o transcriu, cu toată delicatețea posibilă, în brutalitatea ei nerușinată: „Majestate, e prea multă p…a mă-sii”. Azi, cum ar putea fi socotită la Wimbledon, e o expresie penalizabilă ca „obscenitate audibilă”. Nu ar fi imposibil ca vreun antrenor neamț, binecrescut, să nu suporte obscenitățile noastre mai mult sau mai puțin audibile. Poate că e de preferat la națională un antrenor autohton care să știe a răspunde cum se cuvine oricărui obscen: ba pe a mă-tii! z