Am fost atunci, acolo

Mărturia unuia care a văzut primul 0-1 cu Albania

Lucian Sânmărtean avea dreptate după catastrofa cu Albania: „Cuvintele sunt de prisos”. Adaug imediat – dar memoria nu, nu e de prisos. Vinerea trecută, înaintea meciului, mi-am luat porția de obiecții dure pentru scepticismul meu. Azi nu o să mă fălesc cu asta. Nu eram lipsit de patriotism, mă apăsa o obsesie. Meciurile cu Albania mă obsedează de 68 de ani, de când eram adolescent. Chiar când îi băteam rău de-a lungul timpului, mie nu-mi ieșea din minte acel 0-1 din 2 mai 1948 – prima și singura lor victorie oficială în cadrul Jocurilor Balcanice și ale Europei Centrale.

Egalarea, curat imposibilă
Nu mai știu câți mai suntem în viață, nu se născuseră, vorba aceea, Iordănescu, Dinu, Hagi, aveam 18 ani, terminasem liceul și mă găseam în Giulești trăind un spectacol care mă va bântui toată viața de microbist și nuvelist: la 0-1, în repriza a doua, toți cei 11 albanezi s-au masat fie pe linia porții, fie în careul de 6 metri. Nu mai ieșeau de acolo. Egalarea, măcar egalarea a fost curat imposibilă, nu mai văzusem așa ceva, azi i s-ar zice halucinant. Mingea nu putea intra în plasă, nu mai știu deloc cine a fost în atacul nostru, dar pe vremea aceea aveam atac, campioană era I.T. Arad cu zmeii ei.

Dezastru cu ungurii
Dacă pe atunci nu știam de cuvântul „halucinant”, azi, în vocabularul nostru, pot spune că acest meci mi-a rămas ca o traumă în biografia mea de pașoptist. Nu pot uita cum luptau, zvârcolindu-se în 6 metri, albanezii. 4 zile mai târziu, la Budapesta, în același cadru JBEC, Ungaria ne dădea un 9-0 neverosimil și știu de la Emanuel Valeriu, crainicul transmisiei, că i s-a cerut de la București ca la 0-7 să închidă microfonul. S-a vorbit intens că ne-au vândut ungurii de la I.T.A. Spre toamnă, înainte de bacalaureat, m-am dus să dau concurs la „Sportul Popular” (eram vreo 100 de candidați…) și am avut ca teză să comentăm România – Albania, 0-1, ce altceva?

Nimic mai obositor decât să fii mediocru
Am ieșit între primii 10, dar am renunțat să mă prezint la oral, alegând o altă carieră, dar nu și altă pasiune. Acum, după 68 de ani, îl aud pe Gică Craioveanu că acolo, în Spania, după meciul cu Franța, toți îl felicitau, iar după acel 0-1 cu Albania, nu știe unde să se ascundă. Fără să mă dau înțelept de Cișmigiu cu al lui imparabil: „Eu ce v-am spus?”, cred că România, jucând pentru o dată peste condiția ei mediocră, și-a epuizat puterile. Nimic nu e mai obositor decât să vrei să nu fii mediocru. Iar noi, neobosiți, nu ne vom epuiza indignarea. Eu încerc să-mi păstrez memoria și rog să nu mi se spună că nu ați trăit pe vremea aceea, o să mai creșteți și o să vedeți dacă mai e ceva de văzut.

Cert este că nu suntem nici Zorba Grecul, ca să dansăm când totul se duce dracului.