La ora europeană a crampelor musculare

Patru finale dure, dar lipsite de plictis

În weekend-ul săptămânii trecute, în cele mai valabile țări europene dpdv fotbalistic, am avut parte de patru finale de cupă. Toate patru au fost cu 0-0 la pauza primelor reprize, toate patru au avut prelungiri, una singură a trăit penalty-urile, însă niciuna nu s-a putut numi „o finală de vis”, cum ne place să zicem când ne ia pe sus un lirism pe cale de ducă. În toate patru s-a jucat crâncen cu o energie care ne scutea de plictis. Am fi fost direct măgari dacă ne-am fi întrebat cât era pragmatism, cât mediocritate sau ce mai inventăm în stările noastre de moftangeală exigentă.

S-a jucat dur și bine, cu acea energie proprie bunilor fotbaliști, energia în lupta cu oboseala unui sfârșit de sezon. Zeci de faulturi, zeci de crampe musculare, zeci de prăvăliri în iarbă, dar fotbalul nu murea, erorile nu copleșeau, pasiunile nu păleau și mai rămânea loc pentru emoții curate pe care puteam, desigur, să le punem la îndoială dacă suntem cinici sau, mă rog, lucizi. Eu nu am fost cinic când l-am văzut pe De Gea pasându-i trofeul lui Van Gaal, ultimul din șirul celor felicitați sus în loja oficială. La câte vorbe grele i-am adresat de-a lungul timpului lui Van Gaal, le-am dat uitării văzându-l cum cobora singuratic scările, în ovații, dar nesigur dacă le merită sau nu. Tot în gând i-am spus cu delicatețe: „fără De Gea, nu ai fi luat singurul tău trofeu la Manchester… „. Nu am fost cinic nici la plânsul lui Pep după ce Costa a marcat penalty-ul pentru 4-3 în finala cu Dortmund (exemplar comentată de Emil Grădinescu).

De ce nu ar fi fost sincer în lacrimi? Ce-aș fi câștigat eu dacă îl socoteam un plâns ipocrit? Aș fi câștigat, poate, în luciditatea pragmatică – mare scofală în fața unui om incontestabil fericit și de atâtea ori vulnerabil.

De la Roma – unde prelungirile finalei au început odată cu penalty-urile de la Berlin, asta globalizare! – mi-a rămas chipul venerabilului milanez Galliani, după ce Morata a marcat în minutul 111. Era chipul unui gânditor departe de mulțimile dezlănțuite. În fine, de la Madrid – cu zece galbene și două roșii în minutul 100 – imaginile de bază au fost acelea ale arbitrului Grande, ieșit pe tușă cu crampe musculare (consecutivului Suarez rupt de nimic și de nimeni, dintr-o întindere) plus un Messi care cică „nu a făcut mai nimic” până la cele două pase geniale pentru Alba și Neymar și un 2-0 care, încă o dată, ne-a închis gura celor ce ne place Premier League mai mult decât La Liga spaniolă. Mai mult ca sigur că greșim, dar, din nou sincer, nu ne pasă.