Șocurile lui Klopp și cele ale mele
Recunosc, nu pot huli fotbalul de azi

Întrebare întrebătoare, cum se zice azi dezinvolt în limba română tot mai modernă: sunteți dispuși să mergeți cu explicațiile lui Klopp la acest 0-3 din repriza a doua a finalei de la Basel? Eu, unul, oricât îmi este dânsul de atașant, nu prea sunt dispus. E adevărat că a vorbit la cald, după un eșec curat nimicitor, căci la pauză Liverpool avea 1-0 și Sevilla nu putea invoca nici măcar o singură ratare scandaloasă. Prima lui idee a fost aceea că golul egalizator al Sevillei a venit prea repede. Omul a rostit clar, ca pe o mare înțelepciune: „Nu e bine să primești un gol imediat după pauză”. Nu mă așteptam să aud de la el o asemenea tulburătoare platitudine.
Ca urmare a acestui șoc, zicea el, „am pierdut controlul meciului”. Nu a insistat, iar eu – chiar la ora aceea de după miezul nopții – am avut puterea să clipesc cât se poate de des, la rândul meu șocat. Cum să piardă Liverpool controlul la un 1-1 în minutul 46? Am apreciat însă că omul nu a insistat cu ce s-ar fi întâmplat dacă aveau 2-0 la pauză, dacă suedezul central le-ar fi acordat penalty-urile pentru niște hențuri sevillene discutabile. Alții, știu eu care, ar fi vociferat intens și ar fi întors discuția într-acolo… Fie și la cald, el nu a făcut-o și am rămas recunoscător câteva clipe. (Îmi displace să dau repede cu barda în oamenii de valoare prinși într-o situație dificilă) Dar ce a zis dumnealui mai departe m-a plictisit live. Pe scurt, vor analiza mai liniștiți acest eșec, că vor învăța ce e de învățat pentru ca la anul să fie mai buni – nu continui, se înțelege la orice oră de zi sau de noapte.
Nu am mai clipit atât de des, era pe cale să îmi cadă bărbia pe piept când, deodată, m-a trezit o replică a lui Basarab Panduru, aflat în studioul lui Dolce, în neobositul lui presing la toate clișeele fotbalului. Ca într-un ecou la banalitățile lui Klopp, Panduru a formulat cu cel mai calm humor: „Se poate spune și că în fotbal nu înveți niciodată”. M-am simțit regenerat și mi-a reapărut ultima scenă a transmisiei de la Basel, o minunăție, poate involuntară de montaj: prim-planul unui puști care plângea încremenit lângă o pancartă cu „nu sunteți singuri” și prim-planul șesarului de la Sevilla, întins pe iarbă, ținându-și picioarele chinuit de durerile sale musculare, iar sus, pe față, râzând fericit pentru victorie. Probabil că aceștia doi constituie imaginea cea mai sintetică a fotbalului care se joacă azi pe mulți bani și din tot sufletul, dar pe care, ca să fie clar, nu am de gând să-l hulesc, fiindcă asta nu e meseria mea. Mai degrabă mă număr printre acei naivi care vor să știe ce le-a spus Emery, la pauză, băieților lui.