Nu m-am născut ca să fiu corespondent de război

Printre explozii, masacre și asigurări că va fi bine

Bine, vom trece de 3 ziduri de protecție înainte de a ajunge la porțile stadionului. Foarte bine, vom intra într-un filtru pentru a se detecta dacă avem obiecte metalice; Nu posedăm – atunci, abia atunci vom fi minuțios controlați corporal; Dacă nu ni se găsește nimic ascuțit, putem intra pe stadion și să ne așezăm pe locurile noastre ca să îi vedem liniștiți pe artiști. Liniștiți? Foarte liniștiți fiindcă elicoptere și drone vor supraveghea totul din aer. Vom pleca încântați nu doar de meci, ci, mai ales, fiindcă nu am sărit în aer și am scăpat încă o dată cu viață.

Nu ar fi imposibil – așa cum suntem făcuți – să ne mai placă fotbalul chiar în condițiile astea, cu stadioane prefăcute în buncăre sub cerul senin. Cred că am dreptul la ceva sarcasm, fiindcă anul trecut, după atentatele de la Paris, când ne băteam capul dacă vom cădea cu Anglia într-o grupă la Euro, am întrebat aici de unde știți că turneul final va avea loc? De unde aveți această certitudine, când ISIS-ul are „o mare boală pe stadioanele acestui joc pervers”. Mă întrebam dacă nu sunt prea pesimist și solicitam să fiu combătut și contrazis de optimiști. Nu e nicio laudă să vezi azi totul în negru. Mai grav e că doar peste 3 luni, Theo Jumătate argumentează serios anularea acestui Euro și n-o fi singurul, iar TRU de la Londra se revoltă împotriva bla-bla-ului umanitarist în vogă și cere ca „moartea să fie alungată de pe stadioane” (ca și cum asta nu ar fi un alt bla-bla).

Dintotdeauna îmi place să mă gândesc la confrații mei, la meseria noastră; mi se poate imputa că sunt și egoist? Îmi amintesc de un articol de demult din L’Equipe, înaintea unui meci Anglia – Olanda de la nu mai știu ce turneu european, când se concentrau multe forțe polițienești pentru a împiedica prevăzutele ciocniri ale celebrilor huligani din țările respective. Autorul îi scria mamei sale: „Mamă, nu m-am născut ca să fiu corespondent de război”. E de neuitat, e ceea ce ni se „propune” presant azi – să scriem mișcându-ne printre explozii, masacre și asigurări că va fi bine. Cât de bine? Hotărât să nu-mi schimb meseria, recunosc că nu văd deocamdată nicio soluție.

Și dacă vom avea un Euro cu groaza în suflet? Și dacă nu vom avea…? A, se vor pierde miliarde. Toate soluțiile îmi sună a bla-bla. Mă gândesc doar la o idee a unui scriitor american dintre puținii admirați de Cioran: „Abia când nu se mai poate face nimic, abia atunci se poate face ceva!”. Și când te gândești că de fapt voiam să scriu despre sancționarea unei bucurii excesive a secundului lui Edi Iordănescu în meciul cu Dinamo. De asta vă arde? De bucuria excesivă…?