Când Ronnie e rupt în bucăți
Ceea ce pare o joacă, vine dintr-un efort cumplit

În plin Open Galez, Marius Ancuța cu bonomia sa salutară ne-a comunicat o năzdrăvănie la auzul căreia ridici instinctiv sprâncele și taci adânc: cică există specialiști care susțin că Ronnie O’Sullivan face totuși un deserviciu snookerului și anume – jocul lui extraordinar lasă impresia că e de o simplitate care îi derutează pe mulți spectatori încă naivi, încă ageamii, dar pasionați (ca mine și ca dumneata, de pildă), că avem de-a face cu o joacă la îndemâna oricui. Nu e chiar o aiureală. Și în literatură se întâmplă nu o dată așa. Prin anii ’50, după descoperirea lui Hemingway – cu proza lui din trei dialoguri fără adjective și fără multă pisălogeală psihologică – am avut câțiva confrați convinși că „așa simplu pot scrie și eu”. Adevărul e că nici în scris, nici în sport nu e câtuși de puțin ușor să joci simplu, clar și strălucit, ca Ronnie în Țara Galilor. Dovada elementară sunt aceste cuvinte de după victorie: „Sunt terminat, rupt în bucăți, avem nevoie de o lună de relaxare”. Astfel se plătesc viteza în decizii, ritmul și execuțiile care îl pot face pe un comentator de competența lui Bontea să exclame emoționat: „E fenomenal!”.
Fenomenalul, mai presus de toate, este puterea de concentrare. Nimic nu-l deranjează pe Ronnie ca adversarul să-l scoată din ritm, din efortul său pentru a-și ocroti nervozitatea. Este efortul invizibil care-l rupe în bucăți. E de ajuns să-l vezi cum „se plictisește” urmărind ritmul și viteza adversarilor săi; nu-i disprețuiește, dar îl enervează fiindcă îi pun la încercare răbdarea. Fără răbdare, el, ființa eminamente nervoasă, nu poate juca, dar nici nu poate renunța la ea – aici e vulnerabilitatea lui și el o știe prea bine. Perry, al zecelea din lume, cu lentoarea lui, i-a luat trei frameuri și l-am simțit pe Ronnie, în gesturile sale infinitzecimale spre pleoape, spre nas, cum tremură de nerăbdare să vină la masă. Cu Neil Robertson – unul din cei foarte puțini care îi pot face față valabil – i-a fost aparent mai greu, până s-a încălzit. Australianul – pe care îl pun printre preferințele mele pentru aerul său de tânăr lord – l-a condus cu 5-2 și cineva mi-a telefonat: „Ce facem, luăm bătaie?”.
Au urmat nu mai puțin de șapte frameuri la 0: 9-5, cu un Ronnie în transă și în final un break de peste o sută … Tehnicianul Bontea a avut cea mai omenească vorbă: „E o plăcere să îl poți privi cum joacă”. O fană de-ale lui și foarte apropiată mie a fost super și mi-a propus să-l numim Ronnie O’Sulliman Magnificul. În ce mă privește, mai potolit, sunt gata să parafrazez părerea lui Țiriac în privința lui Federer: „Pe-ăsta să-l punem deoparte!”. Ronnie Magnificul nu e invincibil, dar trebuie să-l punem, cu toată simplitatea, separat de toți ceilalți.