Magia tacului ronnanian

Ce îl leagă pe O'Sullivan de Nole şi Roger

După o pauză de 8 luni, la 80% din potenţialul său – cum ţineau să precizeze tot timpul Ancuţa şi Bontea, Ronnie O’Sullivan a cîştigat Masterul de la Londra învingînd în finală cu un greu verosimil 10-1. Hawkins cîştigase primul frame, după care Ronnie a înşirat 10, paralizîndu-şi adversarul.

Fireşte, nu ne-am plictisit, dar trebuie spus că turneul pînă la finală îşi epuizaze superlativele şi surprizele. Nici un socotit „incredibil” fusese cel dintre Trump şi Robertson (6-5), cu un Judd la 4 break-uri de peste 100, ca după aceea acelaşi Judd să piardă la acest Hawkins care avea să ajungă în finala cu Ronnie, unde nu a avut replică.

Ronnie însuşi ne dăduse cîteva capodopere: în meciul cu Selby, campion mondial şi el, avusese 5-1, Selby se apropiase la 5-3, conducea cu 70-0 şi putea face 5-4, însă Ronnie vine la masă şi ca să vezi şi să nu crezi – cum se zice în basmele pentru copii – închide masa şi meciul la 73-70.

Ăsta avînd – repet – 80% din potenţialul său. Ceea ce însemna, practic, şi o anume cădere a concentrării cînd scorul era prea favorabil, nu numai ca în cazul cu Selby, dar şi în meciul cu Bingham, campionul mondial în vigoare; şi aici Ronnie conduce cu 5-1, din nou o lasă mai moale, ca să mă exprim neştiinţific, Bingham revine la 2-5, la 3-5 şi are 61-37 cînd Ronnie se trezeşte şi găseşte o lovitură magică de distanţă cu care încheie orice discuţie şi meciul.

Trebuie să rămînă pentru eternitate chipul lui Bingham stupefiat în faţa acestui miracol al tacului ronnanian, dacă e voie să inventez pe româneşte un asemenea adjectiv. Şi cred că am voie, dacă o competenţă ca Daniel Bontea, comentator zgîrcit în urale, m-a asigurat concis că „Ronnie e un miracol”.

Ceva mai rece pe gerul ăsta, eu văd în magia tacului lui Ronnie o combinaţie extraordinară între viteza şi uşurinţa execuţiilor, totul desfăşurîndu-se cu o naturaleţe de parcă snookerul este la îndemîna oricui. El este, în ochii mei, primul din categoria celor cîţiva care, ca să mă exprim iar pueril, par „că pun bilele cu mîna”.

Azi, în jocurile individuale, O’Sullivan e de calibrul lui Djokovici în tenis, într-atît de apăsător domină competiţiile. O eliminare a lui într-un turneu e la fel de senzaţională ca o înfrîngere a lui Nole. Şi mai are ceva cu care mă ţine aproape de tenis. El are drept la caracterizarea lui Federer de către Rod Laver: „Prea mult talent pentru un singur om”.