Expresia

Cîndva, de la Paris, Ionesco a explicat de ce nu se va întoarce în România

Țin să-i felicit pe Andrei Crăițoiu și Cătălin Popescu pentru că în interviul lor cu Claudiu Keșeru l-au putut întreba, neașteptat, dacă a folosit vreodată expresia: „Tu știi cine sînt eu?”. Nu e o întrebare de fiecare zi, nici în Gazeta Sporturilor, nici în România literară, în nici un cotidian și nici pe telesticlă (facebook nu consum). Ea e însă una din întrebările cruciale ale ființei românești – ca să mă exprim așa, mai elevat, dar nu incompatibil cu Gazeta noastră. De cîte ori o aud, mie îmi apare în minte scrisoarea lui Eugen Ionesco din ‘45, imediat după al doilea Mondial, în care transmitea de la Paris (și încă nu era comunism) de ce nu se va mai întoarce în România.

Era foarte precis: nu se va mai întoarce fiindcă la orice colț de stradă cineva te poate întreba răstit: „Tu știi cine sînt eu?”. Nici azi – după ce am trecut prin cel puțin două orînduiri – nu mi se pare un argument extravagant sau elitist. Dimpotrivă. Expresia e populară, rezistentă, eternă și tot mai puțin fascinantă, ca însăși soarta noastră. „Tu știi cine sînt eu?” aparține vieții în fabrici și uzine, pe Mureș și pe Tîrnave, pe nave, șantiere, dincolo de ere. „Tu știi cine sînt eu?” este expresia puternicului instinct de grandomanie românească. Fotbalul nostru – ca să aterizăm în concret – are capacitatea îndeajuns de comică de a deține cele mai reușite personaje bazate pe această expresie. Nu cunosc domeniu în care grandomania să atingă exemplaritățile celor din fotbal.

Nici în politică? Poate, dar nu la dimensiunile celui al nostru de pe Șoseaua Aviatorilor. Acela nici nu mai întreabă: „Știi cine sînt eu?”, acela știe că toată lumea știe „cine sînt eu”. Acela știe că lăudăroșenia sa a intrat în banalitățile zilelor noastre, iar el, neînfricoșat, nu se teme de banalități, dacă televiziunea e de față. Numai că ce se întîmplă? Ca în orice activitate musculară sau spirituală, există zile proaste, ieșiri din formă, tot așa cum la table te lasă zarul sau la poker nu-ți mai intră cartea și zici pas. E cazul, la zi, al acestui grandoman monumental. El nu mai e în formă și nici nu mai zice pas. E penibil cînd un lăudăros de întinsă dezinvoltură nu mai poate emite ariile lui de mare coloratură, dă chixuri în acute, se mișcă greu printre falsuri, se jură că se lasă de trufie (și fotbal), dar grandomania nu-l lasă și pe veci nu-l va lăsa.

Ca să fiu exact: criza Stelei este înainte de toate și pînă la urmă criza politicii bombastice și fudule a patronului ei. Steaua nu mai poate spune nici măcar unei echipe românești: tu știi cine sînt eu? Steaua e azi o echipă oarecare din campionatul românesc. E o banalitate de care-ți vine, arar, să plîngi.