Sînt și eu un fundamentalist
La ora cînd se controlează și sandviciurile spectatorilor
La urma urmei – ca să începem cumva – ce vor apucații ăștia? Ei vor să ne piară cheful de a scrie joi de dimineață pentru vineri despre cum a fost miercuri meciul dintre Germania și Olanda sau Belgia cu Spania.
Pe moment, au cîștigat – ele nu s-au mai disputat din cauza unor alarme, false sau nu, nu mai contează… Ei vor ca azi, în tristețea lumii, să ni se pară indecent de-a discuta despre Federer și Djokovici.
Ei vor să ne terorizeze la un nivel inimaginabil – mîine, la El Clasico, să se controleze la intrare pînă și sandviciurile din buzunarele spectatorilor. Ei vor să ne terorizeze pînă la dispariția chefului nostru de a lua – cum se spune – o vorbă în gură pe o terasă, la un cafe-bar, la o bere, la un coniac… Nu exagerez. Ei ne panichează, ei atentează la plăcerile noastre minimale, interzicîndu-le și, în caz de nesupunere, mitraliindu-le cu armament greu.
De cînd am văzut acel Franța – Germania fără precedent în istoria fotbalului – un meci între explozii, dus pînă la capăt pentru a nu se crea panică – nu-mi iese din minte o scenă dintr-un film recent al unui senegalez cu un nume ușor de reținut, dacă știm fotbal: Sissako. Jihadiștii ocupă o localitate și instaurează legile lor, ca atare interzic copiilor să mai bată vreo minge de fotbal. Nu mai e voie să driblezi, să șutezi, să marchezi – e un act de necredincios, de păgîn (de perversiune, cum au numit și concertul rock de la Bataclan). Și atunci ce fac copiii dacă li s-a luat mingea? Ei joacă fotbal fără minge, ei simulează driblingul, fenta, șutul, adică cele mai naturale mișcări ale vieții lor.
E un balet halucinant și tototdată perfect realist. Nimeni nu-i poate deposeda de această plăcere a jocului, nici o lege, nici o amenințare polițienească. Despre fotbal ca instinct al omului, ca intimitate vitală, nu mi s-a mai dat o imagine mai inteligentă. Și nici un dezgust mai adînc față de cei care vor să-l stîrpească, fie și în numele unei religii.
Doamna primar al Parisului are dreptate: orice ar încerca apucații ăia, să rămînem așa cum sîntem. Sînt și eu un fundamentalist – al plăcerii de a trăi; nu accept să mi se ia dreptul la joacă, la șuetă, la surîs, la… Recunosc, acum, pe moment, nu mai am chef de…