Rugbyul mai crede în lacrimi

...dar să recunoaștem că și buna dispoziție nu e un sentiment de fiecare zi

Sigur, acum vă place rugbyul, păcătoșilor!, dar nu știu cîți sînt aceia cărora să li se facă rău cînd luăm bătaie urîtă în acest joc enigmatic care nu are nimic în comun cu fotbalul nostru de fiecare zi. Președintele Harry Dumitraș a spus-o clar: „Am suferit după prima repriză, cînd am greșit foarte mult”. Foarte mult? Am fost catastrofali. Om care știu ce înseamnă Harry Dumitraș, am vrut să închid televizorul la 0-8 pentru Canada, ca la 0-15 să mă întunec de tot. Am rămas pe poziție dintr-un sentiment dificil de formulat: curajul de a privi în față un dezastru. Rugbyul te învață și asta. După care a urmat miracolul.

Catastrofalii au devenit extraordinari și în 20 de minute au întors scorul pe românește, adică pe grămadă, așa cum o știm din moși-strămoși, de peste 40 de ani. Nimeni nu ne impută asta (rugbyul e și generos), toți scriu că România a reușit un rezultat istoric, să întoarcă un 0-15 într-o Cupă Mondială… Aferim! Într-adevăr e una din perversitățile tragicomice ale acestui joc groaznic pînă la sublim: am jucat atît de prost timp de o oră, încît canadienii ăștia – mai mult sau mai puțin amatori – au fost convinși că ne vor călca ușor în picioare. Nu ne cunosc. Sîntem în stare de orice, mai puțin, ce-i drept, în revenirile frenetice din ultimele minute.

Cînd am mai avut parte de ele? Imediat ne-am gîndit la Moscova ‘80 și handbaliștii lui Gațu… Și mai care? Vali Moraru a avut dreptate: „M-am săturat de eșecurile noastre în ultimele minute!”. Din nou aferim! Toată lumea cîntă, rîde, dansează, e mîndră pînă la grandilocvență că e de cetățenie română și își permite să lăcrimeze, onest, pe umerii lui Macovei și Surugiu. Rugbyul e unul din cele cîteva sporturi care mai cred în lacrimi, atît e de sărac și melodramatic la noi. Personal, mă simt doar bine dispus pentru acest 17-15. Nu e un sentiment de fiecare zi, citind Gazeta Sporturilor. Păcat că foarte mulți îl subestimează. Ca și amorul – odată mi-am dus o iubită la un meci de rugby, nu a înțeles nimic începînd de la ofsaid și ne-am cam despărțit – buna dispoziție e ceva topîrcenist, „un lucru foarte mare”.

Cît o să mă țină? O zi, două, sînt conștient, căci Teo Jumătate este exact cît o linie de treisferturi neozeelandeză: sîntem pesimiști profesioniști. Ceea ce nu mă împiedică să fiu și mai bine dispus citind că acolo, la UEFA, avocații Federației noastre de fotbal i-au convins pe cei din Comisia de Apel că „m..e” nu e o înjurătură sancționabilă. De mult susțin că limba română e o limbă pentru o elită, intraductibilă. De altfel, în liftul unui bloc din vecinătate, „m..e Dinamo”, „m..e Steaua” au dispărut. Mi s-a explicat, de la victoria avocaților noștri peste hotare inscripțiile astea nu mai au nici un haz.