Rugbistic vorbind

E clar: nu facem față vitezei cu care se joacă azi pe planeta Ovalia

Nu se poate spune că România a jucat mai prost cu Irlanda decît cu Franța. În fond, fie chiar la urma urmei, adică în ultimele minute, cînd învingătorii se relaxaseră cu bonusul pentru joc ofensiv în buzunar, tot le-am dat cîte un eseu. S-a văzut cum se ovaționează azi un eseu, oricine îl marchează, indiferent cînd, aici, din nou, nu e ca la fotbal cînd marchezi un gol la 0-6, la 0-5 și nu contează. În rugby, contează cum te „omori”, cu ultimele puteri, să înscrii pe tabelă.

E evident că Irlanda a fost în meciul cu noi mai bună decît Franța. Nici nu știu dacă Franța i-ar bate azi; i-am placat cît am putut, dar ne-au rupt în viteză, atît pe treisferturi, cît și integral în grămadă; nu ne-au permis să-i atacăm cît de cît serios, nu am izbutit să ne apropiem de buturile lor, ne-am epuizat doar încercînd să-i împiedicăm să joace. E cea mai urîtă oboseală – aceea venită nu din prea multă ofensivă, ci din neputința de a te apăra. Pe lung și pe lat, ne-au jucat prea repede. Rugbistic vorbind, nu facem față la asemenea viteză. Într-o mai mare măsură decît Franța, Irlanda asta ne-a fixat distanța care ne desparte de cei mari pe această planetă a Ovaliei. Sigur că nu este o revelație, la naiba, nu sîntem naivi.

Cînd vezi ce face Argentina cu Georgia (54-9) nu poți să nu te gîndești la cum ne chinuim, de atîția ani, în orice meci cu Georgia. Așa că deocamdată, rugbistic și deloc fotbalistic vorbind, tot ce-am văzut mai frumos a fost meciul Țara Galilor – Anglia, cu extraordinara ambiție a galezilor de a întoarce scorul, de a nu se supune favoritului – ceea ce, cel puțin pentru mine, e fascinația supremă în sport. Plus, desigur, bubuitoarea victorie a Japoniei în fața Africii de Sud, deși la cîteva zile mai tîrziu, am văzut cum a pus lucrurile la punct Scoția cu aceeași neistovită Japonie.

Altfel, ca să ne întoarcem acasă, nu m-aș hazarda într-un pronostic privind șansele României în fața Italiei și Canadei. Ca să fiu concis, e bine că băieții s-au putut bucura că au jucat cu (aproape) 90.000 de spectatori în tribune. Cu mintea noastră strict fotbalistică, putem bagateliza mult și bine această bucurie. Nu ne e greu. Dar mie, cînd le-am citit declarațiile, cu stropul de lirism rămas în zilele noastre, mi-a apărut live Parcul nostru, al Copilului din București, unde ani de zile ne strîngeam, ca o sectă de credincioși, să mai vedem un meci Grivița Roșie cu nu mai știu cine, o șarjă, un placaj, un drop… E adevărat că azi nu mai avem dreptul la lirism. Dar n-o fi și ăsta un drept al omului? Pe dracu’!