Strălucirea unui eseu

În rugby maniera e mai importantă decît scorul

Marea bucurie a înscrierii unui eseu în meciul cu Franța mi-a adus în minte pe nebunul de Bebică Manoileanu – antrenorul, nuvelistul, belotistul, cu care băteam noaptea bulevardele și el, într-o tranșă lirică clama: „Ascultă-mă, Radule, ne trebuie strălucirea unui eseu!”.

Într-adevăr, ne lipsea această strălucire; îi băteam pe francezi cu 15-14 pe „23”, cu 15-0 pe Giulești, cu cîte 5 lovituri magice ale lui Irimescu, dar nu înscriam nici un eseu; îi băteam jucînd formidabil pe grămadă, țineam bine mingea acolo și o tapam în tușă. Trebuie spus că oricît îi exasperam pe francezi, englezii nu ne suportau și ziceau că nu știm rugby.

Ei nu ne acceptau în Turneul celor Patru Națiuni (la ora aceea) fiindcă nu marcam eseuri, jucam închis, meschin și făceam antijoc. Polemizam degeaba, dar ne iubeam echipa.

După care a venit adevărata nenorocire – modificarea jocului în grămada ordonată: nu mai aveai voie să îngropi mingea acolo; trebuia să o joci imediat, s-o angajezi și să îi dai viață, cum se zice frumos, mai frumos decît în orice sport.

Oricît ar fi de țuguiat, balonul trebuie să trăiască, din mînă în mînă, placaj după placaj. Să nu ne ascundem nici noi: deposedați de știința noastră în grămadă, am avut parte de cîteva eșecuri la limita groaznicului; rugby-ul pe cît e de liric, pe atît poate fi de crud.

După un astfel de eșec, nu am inimă să îl scriu, Emil Cioran, vrăjit și el de vitalitatea acestui joc, a rostit acea frază (relatată de George Astaloș): „Românii cînd nu sînt excesivi, sînt nuli”. Știa ce știa, se pricepea nu numai la rugby. Plătim și azi că am fost excesivi în „grămezi” și cam nuli pe treisferturi.

Totuși încă sîntem obsedați de strălucirea unui eseu, fie el în minutul 70, cînd Franța conducea cu 31-6. Nu o scriu cu bunăvoință – cel mai rău în rugby este să fii binevoitor față de tine însuți. Cel mai greu însă este să înțelegi că în acest joc maniera în care învingi sau pierzi este mai importantă decît scorul de pe tabelă.

Scorul o fi interesînd în fotbal, nu la noi – o scriu cu toată superioritatea noastră, a celor care îi putem striga unei galerii de fotbaliști strecurați printre noi cu huiduielile lor la un Steaua – Dinamo: „La fotbal cu voi, nu aici!”.

Ca atare, fără nici o bunăvoință voi admite că în fața unei Franțe la limita mediocrității, România a ținut 30 de minute, a bravat cît a bravat încasînd două eseuri în final de repriză, nu a avut curajul de a juca la mînă și condusă cu 0-4 la eseuri a găsit puterea unei încercări cu „Bravo!”.

După care s-a muiat total – ceea ce nu e voie cu orice Franță ai juca. Fără bunăvoință, per ansamblu nu am fost catastrofali.