Ingrați, la Halep nu ne mai uităm?

Minunea finalei ne-a obscurizat performanța ei

De la Mats Wilander și CTP, de la T.R.U., ieri, la Nicolae Manolescu, care m-a sunat după semifinala Vinci – Williams să mă întrebe ce se întîmplă – o lume întreagă de specialiști și avizați socotește că la US Open a avut loc o minune. Nu sînt mai puțin entuziasmat: mă bucur sistematic cînd se bulversează clasamentele. Strict personal, am ținut cu Vinci din cauza filmelor italiene, alea vechi, neorealistele; cu fața ei de femeie muncită, peste care au trecut multe tristeți, mi s-a părut că văd în ea pe nevasta celui care, în filmul acela nemuritor, își căuta, cu țîncul lîngă el, bicicleta furată. Victoria o transforma brusc într-o adolescentă adorabilă în volubilitatea ei. Wilander era absolut stupefiat cînd ea îl lămurea veselă că a jucat cu un singur gînd: pune mingea în teren și aleargă! Tot neorealist vorbind, pe mine m-au șocat locurile lor în clasamentele la zi. Pennetta pe 26, Vinci pe 43 veneau aproximativ din zona Monicăi Niculescu și a Irinei Begu. Merg mai departe și mă gîndesc la cîte eșecuri, la cîte decepții au avut de suportat pînă să ajungă ca una din ele s-o învingă pe Williams și amîndouă să joace finala. Imposibil să nu mă îndrept spre Simona Halep, cea mai tînără dintre cele 4 semifinaliste, cam cu un deceniu mai mică. Minunea finalei ne-a obscurizat performanța ei. Sîntem cu totul ingrați.

La curent cu toate vorbele grele adunate după numeroasele decepții provocate de jocul ei, îndrăznesc să scriu că meciul ei cu Azarenka din sferturi a fost tot ce ne-a dat mai bun tenisul ei. Nu-i acordam nici o șansă după ce văzusem acea partidă dintre Azarenka și Kerber, poate cea mai cumplită din tot turneul feminin în violența schimburilor. Wilander pronosticase (mai greșește și el…) că Azarenka e singura care o poate bate pe Serena. Halep a dezechilibrat-o, a luptat cu o energie curat-extraordinară și a anihilat bombardamentul bielorusei cu o forță antiaeriană care a exasperat-o pe cea din fața ei; putem avea încă obiecții la trecerea dificilă din ofensivă în defensivă, ne putem crispa cînd se apropie de fileu, dar sfertul ei cu Azarenka e de neuitat. Ce-a făcut a doua zi cu Pennetta cred că nu e o enigmă: nu a mai putut, atîta au dus-o puterile după efortul din sferturi. E de neconceput? E rușinos? Avem tot atîta minte cît suflet…

Prefer să glumesc cu Țiriac, care cică nici el nu știe cum de-a pierdut Halep la Pennetta. În schimb, știm cumva de ce nu l-a putut învinge Federer pe Djokovici într-o finală de Mare Șlem, acolo unde nu e loc de surprize ca la doamne. Locurile 1 și 2 la bărbați încă sînt inamovibile. Totuși, oricît de mult ținem la Federer, la geniul, finețea și eleganța lui, cu atît ne devine mai clar că azi, în meciurile de mare calibru, nu-l poate învinge pe Nole, al căru geniu se bazează pe o rezistență mentală fără fisură. Ratarea atîtor breakuri de către Federer ne spune că Djokovici suportă psihic mai bine presiunea inerentă a ciocnirilor decisive. Și nici un Federer nu va cuteza să declare că poate juca fără presiune.