Nu, la Cannes nu s-a jucat fotbal!

Rapiditatea – dar şi bucuria! – cu care mai toată lumea din jurul meu a văzut în izbînda de la Cannes un triumf românesc în Cupa Campionilor la fotbal mă face să-mi pun o nouă întrebare şi mai „entuziastă”: dacă […]

Rapiditatea – dar şi bucuria! – cu care mai toată lumea din jurul meu a văzut în izbînda de la Cannes un triumf românesc în Cupa Campionilor la fotbal mă face să-mi pun o nouă întrebare şi mai „entuziastă”: dacă într-o bună zi un scriitor român va fi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, cu ce va fi echivalată această performanţă? Cu un Balon de Aur, desigur!

Iubesc prea mult fotbalul, după aproape 40 de ani de cronică sportivă nu mai trebuie să aduc dovezi, ca să nu mă opun acestui tip incult de comparaţii. Dacă de atîtea ori am scris că există o artă a pasei, a driblingului – asta nu a însemnat nicicum că la o finală de Cupa Campionilor sau a României am trăit şi am suferit ca la „Jocul ielelor” de Camil Petrescu (care se pricepea ca un mare microbist la fotbal!). Pentru cei care avem ceva studii la bază de care nu ne ruşinăm, a sta cu sufletul la gură pentru un penalty nu va fi niciodată totuna cu încordarea noastră la soarta lui Apostol Bologa (exact, cel din „Pădurea spînzuraţilor”…). Aşa cum fotbalul e altceva decît o problemă de viaţă şi de moarte, tot astfel o Cupă a Campionilor la fotbal e incomparabilă şi inconfundabilă cu un trofeu la Cannes. Lucrează aici – în asemenea echivalări – clişeele unei mari populaţii care nu se teme să trimită mesaje prin care fotbalul e declarat ca ultima şi suprema noastră bucurie. Poate că nu ar trebui s-o scriu chiar aici, într-o gazetă sportivă, dar asta e o idee foarte tristă, săracă la minte şi la suflet; îmi este greu să uit că o dată, după ’89, a fost premiată la un concurs de ziceri inteligente următoarea frază: „Fotbalul e o religie, iar naţionala o catedrală”. Nimic nu mi se pare mai grav – şi nu cred că exagerez – ca bombasticismul ignoranţei. Trăim – în politică şi fotbal, care se confundă – sub un bombardament al bombasticismelor.

Mă mai îngrijorează şi o anume demagogie în bucuria şi mîndria cu care a fost primită biruinţa lui Cristi Mungiu. Pe scurt: cîţi dintre cei care au vibrat la această veste – şi au fost, desigur, mii şi mii… – se vor duce să vadă acest film, plătindu-şi biletul? Se vor înghesui ei ca pe Ghencea la un Steaua-Valencia? De cînd am citit cîţi spectatori plătitori a avut „Moartea domnului Lăzărescu” – nu mai mulţi decît la Vaslui cînd vine Steaua sau Dinamo… – mă îndoiesc.