O finală cum am o sută uscate în pod

Meciul cel mare rămîne 3-2 din semifinala Manchester – Milan

Nu, nici vorbă, finala de la Atena nu a fost mai frumoasă decît aceea de la Glasgow, a Cupei UEFA. Poate că a fost ceva mai răsărită decît finala Cupei […]

Meciul cel mare rămîne 3-2 din semifinala Manchester – Milan

Nu, nici vorbă, finala de la Atena nu a fost mai frumoasă decît aceea de la Glasgow, a Cupei UEFA. Poate că a fost ceva mai răsărită decît finala Cupei Angliei, meci indigest şi prea lung care mi-a permis să mă bucur, ca un mucalit pervers ce sînt, că Manchesterul meu nu s-a găsit în situaţia unică de a juca sîmbătă o finală de Cupa Angliei şi miercuri o finală de Cupa Campionilor. Ar fi fost prea extraordinar. Bine că a luat campionatul. Meciul cel mare, de neuitat, rămîne acel 3-2 din turul semifinalei Manchester-Milan. Ce am văzut la Atena nu depăşeşte un meci normal din serie A italiană sau prima ligă engleză. Cum se zice tot între mucaliţii români – am din astea o sută uscate în pod. Prezenţa lui Platini m-a făcut să mă gîndesc la o celebră observaţie a sa: „Între două mari echipe, de multe ori rezultatul ţine de imponderabil”. Aşa a fost şi la Atena: s-a jucat intens, ca în Italia şi Anglia, însă fără strălucire, fără geniu, – ca, după o primă repriză în care s-a lăsat dominat cu buna şi deja banala sa ştiinţă, Milanul să conducă printr-o imponderabilă deviere a lui Inzaghi.

Era împoriva cursului jocului – o scriu ca unul care, brazilian cum mă ştiu, ţineam cu Milanul pentru Kaka şi Dida. În repriza a doua, singura fază de fotbal magnific a fost pasa lui Kaka pentru Inzaghi, la al doilea gol. Totuşi, în nici un caz, n-a fost meciul lui Kaka, sau al lui Seedorf sau al lui Gerrard. N-a fost o seară pentru artişti… şi nu mă înnebuniţi cu Inzaghi! Nu de alta, dar e periculos pentru fotbalul românesc: fiindcă dacă spui azi Inzaghi, spui Berlusconi şi atîta e de ajuns ca patronul din Ghencea – care numai la arbitraj nu se pricepe, cum a recunoscut la Urziceni… – să înţeleagă că şi el are dreptul suveran să-i ceară lui Oli să-l bage pe ăla şi să-l scoată pe celălalt… În fondul sufletului meu, îi dau dreptate lui Gattuso; nu vibrez la „marea subtilitate a humorului său” – aşa cum a fost omagiat pentru vorba aceea: „Sînt urît, nu-s o pisicuţă!” – dar ţin, în schimb, la această idee a lui: „Liverpool seamănă cu o echipă italiană de acum 10 ani. Fiecare pasă e o minge lungă… Manchester are talent, Liverpool nu. E doar o echipă solidă”. Nu e o idee demagogică în gura unui italian care ştie şi el ce înseamnă „o echipă cu 9 apărători şi un atacant”. Ceea ce nu m-a împiedicat miercuri noapte să le telefonez unor fani ai lui Liverpool de lîngă Sinaia şi să le spun – conform imnului – că nu sînt singuri în durerea lor. Sărmanii erau prăbuşiţi!

Altfel, acasă totu-i bine. În Ghencea se doarme liniştit după sfîşietoarea cucerire a locului doi, iar la Piatra campionatul s-a încheiat apoteotic şi fără precedent: înaintea meciului, retrogradaţii au oferit şampanie campionilor ca să fie miloşi în şuturi şi simţiri. Am rîs ca la o glumă – după o vorbă a lui Toma Caragiu – „Tîmpită, dar emoţionantă”.