Cînd 2-0 poate fi un scor aiuritor

"Măi zăpăciților!", cum ar fi spus Ilie Moromete la Steaua-Oțelul

A fost o săptămînă remarcabilă: Mourinho, cinicul, a predat o lecție exemplară de 1-0 cu United, lăsîndu-i 70% din posesie și o singură ocazie uriașă de gol (vai, Falcao!), conform legii sacrosante: adversarul nu are voie să intre în careu și nu are drept la nici o situație clară de gol.

Hazard – cel despre care Terry susține că e de nivelul lui Messi și Ronaldo – a marcat cît trebuie, pe un contraatac impecabil (Fabregas-Oscar, pasă cu călcîiul) și nu a mai fost loc de nici o altă discuție cu Van Gaal.

Marți, Bayern – că de-aia e Bayern și nu un Tărlungeni european, a făcut ce era normal să facă într-un sfert de Champions League, unde meciurile au 180 de minute, idee clară, care ne intră greu în cap; am plăcerea desigur modestă de a-i fi spus din timp lui Radu Paraschivescu că Bayern va pune lucrurile la punct.

El era îngrijorat că Realul, a doua zi, va juca fără Bale, Benzema și Modrici; nu l-am putut liniști decît asigurîndu-l că mie nu-mi place Atletico. Miercuri, după 3 reprize de 0-0, m-am bucurat de Chicharito, om de pe la noi, de pe Old Trafford, și de Gabi Balint, care a putut spune și el că nu-i place de Atletico.

Nu știu care vor fi semifinalele, nu mă hazardez în a confunda dorințele cu pronosticurile, altceva, alt meci al acestei săptămîni petrecute printre granzi mă domină.

Ei bine, da, un meci din România: Steaua – Oțelul 1-2. A fost cel mai înverșunat meci din acest campionat plat și mohorît. Cine își putea închipui ce-a fost acolo, între campioana en titre și ultima clasată?

Săptămîna trecută avusesem grijă să pun un semn de exclamație, dar și unul de întrebare în titlul articolului meu: „La noi, 2-0 nu e un scor periculos?!”, bazîndu-mă pe statisticile ultimelor 3 etape. Exclamam, dar mă și întrebam. Nu mi-a trecut prin minte că 2-0 (pentru Oțelul, după 45 de minute) poate fi un scor zăpăcitor.

A fost un meci pe care un Ilie Moromete așa l-ar fi caracterizat: măi zăpăciților! Campioana se zăpăcise, e condusă de ultima amărîtă a clasamentului, ba mai mult: putea pierde 3 puncte și titlul. Oțelul, retrogradata și ea în transă, juca de parcă era un meci pentru titlul de campioană.

Zăpăceala se transmisese și arbitrului, care nu mai știa ce-i galben și nu-i galben, penalty sau nimic. Totul a culminat cu minutul 90Ă, cînd Rusescu a ratat îngrozitor un penalty de 2-2, bătînd tare în minge cu toată spaima ființei sale fără mască.

Sînt gata să scriu că în istoria sărăcuță a acestui campionat nu s-a mai văzut un meci mai aprig, mai aiurit, mai zbanghiu. Dar totodată trebuie scris că, în mijlocul acestei multilaterale scrînteli, a existat, straniu, un fotbalist adevărat, strălucitor prin tehnică și inteligență în joc, calm și cu bun-simț în declarații: Florin Cernat.

Nu-l mai văzusem de mult, știam vag pe ce meleaguri ajunsese – duminică abia așteptam ca mingea să ajungă la el. Dintre toți cei plecați și întorși acasă, nimeni nu a arătat un fotbal ca al lui, la vîrsta lui, de nota 9 în Gazetă. O singură întrebare: pe Cernat nu se bate nimeni să-l ia? O fi prea scump? Prea bătrîn?