Ruga şi rugul

La noi nu contează frumosul, ci întinarea lui. Trei meciuri de excelentă ţinută ne-au bucurat privirea în aceste zile. Două se văd cu ochiul liber: Milanul cu Bayern şi Roma cu Manchester. În ambele, revelaţia ţine de o expresie uşor […]

La noi nu contează frumosul, ci întinarea lui. Trei meciuri de excelentă ţinută ne-au bucurat privirea în aceste zile. Două se văd cu ochiul liber: Milanul cu Bayern şi Roma cu Manchester. În ambele, revelaţia ţine de o expresie uşor stîngace, dar fericită, din oda lui Cristian Geambaşu la 2-2-ul de pe San Siro: „Italienii şi-au propus să nu fie enervant de italieni, pragmatici şi meschini”. Şi mai stîngaci, dar în acelaşi sens, mi-am notat miercuri seară în blocnotes: „O Romă neitaliană”, privindu-i cum atacă aiuritor în 4-5 oameni, cu devieri din prima, cu un-doi-uri alternate răvăşitor cu pase lungi, cu şuturi în forţă tottilitare, dar şi cu o apărare curat neitaliană la golul lui Rooney. De prea multe ori am deplîns cu Cristi meschinăria şi pragmatismul calcistic, ca azi să nu-i aplaud fraza şi adevărul ei. Noi, cronicarii, nu avem voie să ne aplaudăm? Ce e neconstituţional?

Al treilea meci de valoare – de „calitate europeană”, cum l-a numit luni fără greş Maria Andrieş, ca a doua zi Lubos Michel s-o confirme! – a fost Rapid – Steaua, da, da, repet: Rapid – Steaua, cu deosebire prima repriză. Ca ritm, viteză, angajament şi ce se mai spune rar, dar frumos pe la noi în ogradă, m-aş duce cu acest 3-2 pînă în fazele finale, după cum se exprima slovacul ăsta pe care cu greu îl putem ierta. Lasă că la fel de greu ne este să nu întinăm meciul din Giuleşti. De mult nu am asistat la o asemenea ignorare nemiloasă a spectacolului sportiv pentru a se consacra un spectacol de o morală nevolnică între stupid şi hilar. După o partidă cum n-au fost două de nu ştiu cît timp, patronii, antrenorii şi galeriile s-au dezlănţuit în obişnuitele perversităţi ale orgoliilor oarbe: după un asemenea meci (în nici un caz decis de Elton şi Zicu…), să doreşti schimbarea antrenorilor, să ceri, invocînd mereu Divinitatea, pedepsirea „greşiţilor noştri”, să nu ai un minim respect faţă de jucători, să menţii presiunea nerăbdării, toate acestea dovedesc încă şi încă o dată că la noi, oricît s-ar închina împreună bogătanii şi săracii, nu contează ruga, ci rugul pe care „să-i arză focul pe toţi”, cum se zice zilnic cu năduf nealterat.

În aceste condiţii, nu am altă ieşire din criză, decît să salut cea mai proaspătă noutate din transmisiile marilor meciuri: computerizarea kilometrilor alergaţi de un Taddei, de un Ronaldo în 70-80 de minute… Poate că cifrele acelea or să ne dea – ca să ma exprim aşa, cu un haz intelectualist la care nu vreau să renunţ – un alt sentiment al fiinţei fotbalistice.