Printre ciudățenii și enigme
Or fi și fotbaliștii români mai dificili? - cum ar crede Pintilii

Alaltăieri, în interviul acordat lui Eduard Apostol și Andrei Crăițoiu, Mihai Pintilii a adus – în spinoasa problemă a incapacității fotbaliștilor români de a se impune în străinătate – un punct de vedere de-o originalitate incontestabilă. Precizez imediat că nu glumesc, nu sînt ironic, nicicum nu țin să fiu solemn într-un limbaj de lemn. De mult nu ne mai ajută cu nimic nici miștoul, nici prea seriosul. Pintilii acceptă că nu are în problemă o explicație perfectă, se implică el însuși în fenomen și pînă la urmă ajunge la ideea că „Probabil sîntem foarte dificili ca mentalitate… Cred că sîntem mai ciudați”.
Dificili? Ciudați? – astea nu-s cuvinte de fiecare zi în logica și vocabularul fotbalistului român și, repet, nu-s dispus să le bagatelizez. Zic și eu: s-ar putea… s-ar putea ca el să aibă dreptate. Din Anglia, unde Chiri, Panti, Gardoș pot fi percepuți așa, ca dificili, și pînă în Arabia, unde Luci, Lukasz pot să pară și ei stranii, fenomenul poate fi valabil. Dar nu ne alină. De ce România o fi altceva? – se întreabă un istoric de talia domnului Boia, dar și fotbaliștii or fi altceva? Fraza cheie din interviul lui Pintilii e următoarea, prea puțin pusă în valoare: „Totul pleacă de la percepție, nu sîntem profesioniști, ce să zic?”.
Păi, asta trebuie zis cît mai apăsat, cu tot seriosul. Oricît am fi de ciudați – de la Torje la Maxim – profesionismul alor noștri afară, acolo, departe de Chiajna și Botoșani, nu mai e dificil de perceput: e slab, foarte slab, nici gînd să se impună. Dacă nu vedem astfel lucrurile și oamenii, putem rămîne miștocari, veseli și dați naibii, la enigmele noastre sfîșietoare: ia Steaua campionatul cu 7 puncte avans? Cînd a mai luat Dinamo 3 goluri acasă în prima repriză? Ajunge Șumi în Europa League? Și cîte și mai cîte, sîntem pe plan local mai mult decît dificili, sîntem de-a dreptul inepuizabili.
La urma urmei, ca să mai destindem atmosfera, putem admite că ciudățeniile nu au dispărut nici în cel mai performant și mai profesionist fotbal. Barca învinge City cu doar 1-0, ratînd ocazii magnifice, dar omul meciului e Joe Hart, englezul autentic din poarta „cetățenilor” mai mult străini decît britanici. Omul a avut 10 intervenții fantastice în fața unor Messi, Suarez, Neymar în stare și ei de grație, a fost realmente uriaș, iar dacă Aguero nu rata (ca Teixeira al meu) un penalty de 1-1, aveam un egal de care nu ne-ar fi fost mare rușine, nouă, celor abonați la Premier League care, oricîte lire sterline ar consuma, nu are artiștii din liga spaniolă.
Dar și mai ciudat – desigur, doar pentru noi, românii dificili, e să-l vezi pe Messi îmbrățișîndu-l în final pe portarul englez. Asta după un spectacol Guardiola care, spectator în tribună, făcea ca toți dracii la orice ratare a Barcelonei „sale”, la care nu s-ar mai întoarce nici dacă i s-ar da cu un ciocan în cap.