Radu Cosașu

Excese? Violență? Pamflet? Uitați-le! Așa veți descoperi frumusețea textelor unui ziarist care se definește ca extremist de centru

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Radu Cosașu
„Wow!”-ul lui Lineker

„Wow!”, mi-am permis să exclam și eu, cu entuziasm chiar, aflând de acel „Wow, e om!” cu care a comentat Lineker ratarea de către Messi a penalty-ului din minutul 45, la 1-1, cu PSG. Ca să-i înțelegi geniul conciziei trebuie […]

...

Detaliile unor ”optimi”

Inutil să ne precipităm în comparația prestațiilor lui Messi și Ronaldo sau între cele ale lui Haaland și Mbappe în „optimile” Ligii Campionilor. Ar fi prea abrupt, prea categoric. Dar putem trăi fără judecățile categorice? – fiind în plin faliment […]

...

Prietenul meu „cormoranul”

Poate că voi stârni ceva indignare afirmând aici, fan Manchester United, că fanii lui Liverpool îmi sunt tot mai simpatici și mai apropiați. Știu de ce: ne leagă faptul dureros că am pierdut și noi, și ei, titlul, Guardiola și […]

...

Merci, Giroud!

Merci, Giroud! Merci de două ori: în primul rând pentru golul înscris dintr-o „foarfecă” magistrală, ceea ce azi nu se practică prea des, având în vedere crunta tehnică a apărărilor. Desigur, e un entuziasm puștoiesc la ceea ce L’Equipe numea […]

...

”E Mbappe cel mai bun din lume?”

„Ce se întâmplă, v-ați pierdut mințile?”, extind întrebarea lui Lineker când a auzit că la Liverpool vor să-l dea afară pe Klopp pentru căderea din clasament. O extind, poate o și exagerez după această noapte nu atât de furtunoasă, cât […]

...

Rafa Nadal și confuza sa euforie

Zilele cînd joci groaznic și îți revii miraculos.

Poza săptămînii mi se pare aceea a nopții de miercuri, la Melbourne, în care Nadal cade în genunchi, nu chiar pe spate, disperat și fericit că l-a biruit, după cinci seturi, 4 […]

vineri, 23 ianuarie 2015, 9:32

Zilele cînd joci groaznic și îți revii miraculos.

Poza săptămînii mi se pare aceea a nopții de miercuri, la Melbourne, în care Nadal cade în genunchi, nu chiar pe spate, disperat și fericit că l-a biruit, după cinci seturi, 4 ore și 24 de minute, pe acest necunoscut american Tim Smyczek, al 121-lea în clasamentul ATP. Rafa era de-o surprinzătoare imprudență față de el însuși; nu-i păsa de ridicolul situației – să te prăvălești în cea mai confuză euforie după o victorie, nu într-o finală, ci abia în al doilea tur, în fața unui outsider pe care ar fi trebuit să-l lichideze într-o oră și ceva.

Nu cred că Rafa făcea pe nebunul, Smyczek chiar îl înnebunise: îl condusese cu 2-1 la seturi, după un al treilea, la tie-break, de vreo 80 de minute, în setul 5, la 5-5, Rafa făcea breakul pentru 6-5, dar și aici are 40-0 și încă mai e loc de un 40-40… În fine, cum să nu hohotești sub fileu, zdrobit ca după un chin cu Nole? Prima idee, imediat după meci, a fost să-l felicite pe Tim și abia după aceea să ne explice concis, sobru, prin cîte a trecut, de la oboseală la durerile revenirii în joc. Era suficient să-i vezi fața ca să-l crezi, să-l respecți și să înțelegi ce înseamnă ca un campion să nu fie în plenitudinea forțelor sale.

Totuși, nu mi-l putea umbri pe Tim. Timp de 4 ore și ceva, acest al 121-lea ATP m-a entuziasmat prin maturitatea jocului, prin dezinvoltura calmului său și – să zic așa – impertinența tenacității sale; îl vedeam prima oară și nu mă întrebam nici o clipă al cîtelea era în lume, cît e de talentat și dacă mai poate prinde vreodată o zi ca asta – tipul de întrebări elementare.

Momentul culminant al încîntării mele a fost acela din setul decisiv, la 5-5, cînd la 0-30 Tim a avut puterea să-l aplaude pe Rafa pentru un retur formidabil în cros. În fond, de ce a pierdut meciul? Ce-a avut Nadal, chiar diminuat, și n-a avut Tim într-o zi solară? Ne explică Wilander și-ar trebui să nu o uităm: Nadal, oricît ar fi de chinuit, „mai știe să se adune după ce-a jucat și-a suferit groaznic de-a lungul unui meci” (groaznic e termenul lui Wilander). E ceea ce aș numi o experiență necunoscută celor de talentul lui Smyczek, care joacă perfect cînd n-au nimic de pierdut. Este experiența angoasei, a spaimei în fața eșecului pe care nu ți-l poți permite, oricît de groaznic joci. Această experiență în a-ți birui groaza îți dă ultimele puteri pentru a-ți relua, aproape miraculos, concentrarea.

Cu 3 zile înainte am trăit master-ul londonez la snooker, unde s-a înregistrat o surpriză statistică: Shaun Murphy l-a învins pe Neil Robertson cu 10-2! De cînd finala se joacă de 19 frame-uri nu s-a mai văzut un 10-2. În prima sesiune, Murphy conducea cu 6-2, ca după aceea Neil să piardă 4 jocuri la rînd… Tînăr lord, de obicei imperturbabil, Neil, cu un chip răvășit, niciodată cunoscut la el, n-a putut spune decît că „am pornit groaznic”. Asta după ce, cu o zi înainte, îl zdrobise cu 60-1 pe Ronnie O’Sullivan.

Comentarii (2)Adaugă comentariu

Comentează