Aceste vremuri complexe, mie-mi spui?

De ce am fost bine dispus luni seară la Zurich

Am exagerat cînd, în ultimul articol de anul trecut, scrisesem că mă voi plictisi la Gala FIFA, unde iar urma să asistăm la „conflictul” Messi-Ronaldo pentru Balonul de Aur; nu […]

De ce am fost bine dispus luni seară la Zurich

Am exagerat cînd, în ultimul articol de anul trecut, scrisesem că mă voi plictisi la Gala FIFA, unde iar urma să asistăm la „conflictul” Messi-Ronaldo pentru Balonul de Aur; nu eram singur în contestarea dreptului lor de a confisca trofeul și în 2014, o mai făcuseră și Maradona, și Platini, și Stoicikov, aveam opțiunea resemnată pentru Neuer (ca și Marica!), militam pentru Robben, știam că jocurile sînt făcute de interesele blatteriste, dar exageram prevăzîndu-mi un plicstis; îmi vine să scriu că oricîte s-ar întîmpla, viața fotbalului nu va fi niciodată demnă de un căscat.

Luni seară nu numai că nu m-am plictisit, dar am trăit într-o stare rar cunoscută de toleranță, deschisă larg amuzamentului și humorului, departe de orice indignare, mînie și sictir. Am avut o singură enervare, nu dintr-acelea strigătoare la cer. Cel mai frumos gol a fost consacrat șutul lui Rodriguez și nu cel al lui Van Persie. Nu am urlat – e inadmisibil! Am luat-o ca pe o eroare umană, azi tot mai frecventă – a nu avea simțul sublimului. Puritatea mișcărilor lui Van Persie făcea din șutul fericit al lui James o reușită banală, cam la grămadă. Mai „politic” vorbind, mi se părea că FIFA a ignorat fotbalul olandez. Dacă nu l-a văzut și pe Robben pe lista scurtă, cum să nu consacre măcar splendoarea golului lui Van Persie? De tot hazul e să-l vezi pe Robben votat pe primul loc, de cine? De Wilmots (Belgia) și Hiddink (Olanda)!

Și totuși, în starea mea de largă îngăduință (prea largă?) nu pot să nu mă plec în fața evidenței: în top 10 al Balonului de Aur 2014, Robben „al meu”, cu 7,37% voturi, e la 30% distanță de Ronaldo (37,7%). În ce-l privește pe Cristiano, sînt dator să recunosc că a adus ceva nou în gală, lăsînd desigur deoparte indiscutabila emoție: acel șuier final, „Siiii!”, adus de pe stadion la reușitele sale; a înmărmuruit toată sala și i-a spulberat o clipă morga și conformismul. Bine dispus cum mă găseam, am mixat acest strigăt cu fraza cît un șut în plină figură, adresată lui Bale, cu doar două zile înainte, în acel 3-0 de pe Bernabeu. Nu o reproduc – nu a fost rostită în 2014, dar e bine s-o ținem minte: în aceste vremuri complexe (mie-mi spui!), oridecîteori trăim momente prea festive, prea exaltante, prea emoționante, promiscuitatea ne așteaptă după colț.

Există o teroare și a injuriilor, nu o simțiți? E cazul să deconspir de ce m-am simțit atît de îngăduitor la Zurich: în toată sala era arborat sloganul zilei – „Je suis Charlie!”. Cînd te gîndeai la cîte blestemății a scris Charlie Hebdo, pe drept sau nu, despre fotbalul mondial, despre FIFA asta violentăcontradictorie în binele și răul ei, era imposibil să nu te bată gîndul acesta de maximă și sarcastică toleranță: „Tout est pardonné”.