Recesiunea fotbalistică de toamnă

…şi o întrebare, fără să dau cu lacrimogene.

Cu toţii vrem să fim serioşi, dar numai unii ştiu că a fi serios înseamnă totodată să ştii a rîde, a surîde şi a vibra voios la spectacolul comediei umane, în care […]

…şi o întrebare, fără să dau cu lacrimogene.

Cu toţii vrem să fim serioşi, dar numai unii ştiu că a fi serios înseamnă totodată să ştii a rîde, a surîde şi a vibra voios la spectacolul comediei umane, în care se înscrie firesc şi fotbalul, oricît ar fi el de rege. E cazul meu, contemplînd primele trei etape ale preliminariilor pentru Euro 2016. Pe cît ţin să le analizez serios, pe atît mă amuză, dacă acest verb nu vă îngrozeşte prin aşa-zisa lui lipsă de seriozitate…

Mă amuz serios privind peisajul european, toamna, la cîteva luni după vara dogoritoare din Brazilia. Toate marile puteri fotbalistice ale continentului nostru drag sînt în recesiune competiţională. Germania, campioana mondială, Spania, campioana europeană, Olanda, veşnica pretendentă la glorie, nu-s deloc fruntaşe în grupele lor, contrazicîndu-ne toate certitudinile. Polonia – Germania 2-0 (dar şi Germania – Irlanda 1-1), Islanda – Olanda 2-0, Slovacia – Spania 2-1, chiar şi o Italie – Malta 1-0 – cum să nu surîzi dacă te dai şi eşti savant în fotbal? Să fie geniile noastre mai neserioase decît mine? E clar că sînt obosite după Mondial, accidentate, în refacere, în schimb de generaţii, e şi mai clar însă că toate clasamentele la zi nu vor rămîne aşa; dar surprizele astea îmi plac, că oridecîteori, cum se zice misterios, „nimic nu e jucat dinainte”. Cît priveşte jocul propriu-zis al unor actuali capi de serie, găsesc politeţea de a scrie că nu corespunde idealului meu fotbalistic.

În acest peisaj, ce i s-a întîmplat României în 4 zile ar putea avea ca melodie acel cîntec uitat al fraţilor Grigoriu, de dinainte chiar de meciul acela nenorocit cu Irlanda de Nord, din 1985, „Să fim veseli!”. Am trecut prin cîteva contradicţii aproape sfîşietoare: cu Ungaria am avut 1-0 la pauză şi în repriza a doua „am căzut fizic” (Piţurcă dixit), luînd un gol printr-un şut de la 25 de metri; ne-a luat cu leşin de semieşec; invers, la Helsinki se joacă prost prima repriză, dar ne revenim, „fantastic” (tot Piţurcă), exact în repriza a doua. Acum, la 6 puncte de obsedanta Grecie, conform şlagărului grigorist „Respirăm puţin moloz, dar vedem viaţa în roz”… Eu nu. Văd ceva îngrijorător: cele două victorii au fost realizate afară, pe teren străin, semieşecul acasă. Întreb, nu dau cu lacrimogene: idilicul nostru public, al 12- lea jucător, nu pune o prea mare presiune asupra echipei? Dacă problema nu e atît pe fizic, cît pe psihic? Mă gîndesc, cu humor, că-i putem bate pe irlandezi jucînd cu tribunele goale… E poate scandalos ce am scris, dar asta nu mă împiedică să afirm – poate la fel de scandalos – că golul cu Ungaria, pe traseul Sînmărtean – Raţ – Rusescu (cu fenta falsă a lui Chipciu în careu) e unul dintre cele mai frumoase din cîte a dat România în ultima vreme. Şi cîte a dat? O, dacă l-ar fi dat vreo mare putere, cum ne-am mai fi extaziat!