Inexplicabilele

Nu mă număr printre cei care știu totul despre fotbal și lume.

Sînt acoperit – ca să mă exprim ca tot românul contemporan: vinerea trecută am scris aici, cu subiect și predicat (altă stranie obsesie gramaticală a oricărui comentator scrupulos), […]

Nu mă număr printre cei care știu totul despre fotbal și lume.

Sînt acoperit – ca să mă exprim ca tot românul contemporan: vinerea trecută am scris aici, cu subiect și predicat (altă stranie obsesie gramaticală a oricărui comentator scrupulos), că noi, manchesteriștii, chiar după un 4-0 cu QPR, entuziasmant ca orice primă victorie după 4 etape, avem totuși toate motivele să fim angoasați. Nu eram singur – un internaut, Victor L.,  un manchesterist cum nu sînt doi, m-a confirmat imediat: „Nu avem de ce fi liniștiți cu atîtea vedete aglomerate în atac. La atîta bine, poate fi rău”; dar ce s-a întîmplat duminică nu a mai ținut de neliniștile noastre sofisticate. United avea în minutul 57 un 3-1 cu care puteam lua din bar o sticlă de Johnnie Walker și s-o deschidem fără să ne tremure mîna (zic așa, orice acoperit poate minți: nu beau decît apă plată).

După 5 minute, adevărul a fost brutal: din minutul 62 pînă în 79, adică în 17 minute, Leicester a făcut 4-3 și mă lasă rece statisticile care stabilesc de cînd lui United, cu o proaspătă promovată, i s-a mai întîmplat o asemenea curată enormitate. Mai mult, la 3-4, după golul primit, l-am văzut cu ochii mei, dacă nu și cu urechile, pe Rooney certîndu-și coechipierii. Era fără precendent – m-am descoperit într-un acces de lacrimogenie, apoi am devenit un meschin gata de compromisuri: poate facem un 4-4 d-ăla britanic – nici vorbă: în minutul 83, Leicester a făcut 5-3 și Van Gaal și-a acoperit ochiul cu toată palma. Nu cred că e ca și mine, un sentimental… În prima sa declarație după meci, cînd a deschis gura, a rostit două fraze, cea mai importantă fiind „Nu-mi explic cum am putut să pierdem”. El ne propunea inexplicabilul.

Trebuie să recunosc că nu am fost nici uimit, nici indignat. Ieri, în adorabilul său articol, T.R.U. prefera să-l proiecteze pe Van Gaal în teatrul shakespearian; l-aș urma, numai că de trei zile eram exact în această zonă – a inexplicabilului care, desigur, displace tuturor celor care știu totul despre fotbal. Nu mă număr printre ei. De joi seară, de la acel 6-0 al Stelei cu danezii, oricîtă plăcere clar-obscură îmi făcuse izbînda, mă apăsa un, să zic așa, mister cu „m” mic: nu fusese un 6-0 ca acela cu Pandurii, cu 6 goluri ale lui Keșeru; fusese un 6-0 cu 0-0 la pauză, pentru ca, la sfîrșit, portarul învingătorilor să fie consacrat ca un erou al meciului (nota 9), lîngă golgeterul Keșeru (nota 10). Să bați cu 6-0 și goalkeeperul să fie de nota 9, un’ s-a mai văzut? Într-o nostimă inspirație, Gazeta a titrat pe prima pagină minutele golurilor precum cifrele unei eventuale trageri Noroc: 52, 60, 61, 65, 72, 73; mai puțin nostim dar necesar era să punem cifrele 12, 17, 24, 49 – adică minutele în care, la 0-0 pe tabelă, Arlauskis a salvat Steaua în patru situații terifiante de gol.

Nu discut cum ar fi fost măcar un 0-2 la pauză, după o primă repriză despre care chiar Arla, deloc enigmatic, zicea că „nu am știut ce să facem”. Bine că a știut el. Bine că, după pauză, Gâlcă a fost atît de inspirat încît tinerii aceia danezi, dezagreabil de buni timp de 60 de minute, au căzut brusc, fizic și psihic, destabilizați de un 0-2 dintr-un penalty plus eliminarea portarului. Asta să fie explicația – căderea lor? Adică nu văd jocul „formidabil” al Stelei din repriza a doua – așa cum mi-a imputat săptămîna trecută un stelist înfocat? Să zicem că l-am văzut, numai că eu îmi trimit articolul joia dimineața… Sper că sînt din nou acoperit, ca tot românul mai mult sau mai puțin onest.