Cum m-am focusat de vineri pînă luni

Doar copiii încă mai sînt vrăijiți de un gol frumos…

De vinerea trecută, conștient că s-ar putea s-o pățesc, să displac, să mă văd luat la miștouri grele, m-am concentrat pe tot ce-i mai frumos în fotbal – așa-numitul gol. […]

Doar copiii încă mai sînt vrăijiți de un gol frumos…

De vinerea trecută, conștient că s-ar putea s-o pățesc, să displac, să mă văd luat la miștouri grele, m-am concentrat pe tot ce-i mai frumos în fotbal – așa-numitul gol. Știu că frumosul nu mai fascinează cît o indignare sănătoasă, știu că la zi nu se mai spune concentrat, ci focusat, dar pasa perfectă a lui Sînmărtean la Keșeru, pentru 1-0 în meciul cu Gaz Metan, m-a decis să mă copilăresc fără jenă… Doar copiii încă mai sînt vrăjiți de un gol, toți ceilalți nu discutăm decît despre scheme, sisteme etc. Iar după ce Sînmărtean a marcat direct din corner, l-am dat uitării pe cel care m-a făcut de pupincurist pentru că am numit nestemate golurile Stelei în returul cu kazahii (las deoparte ce mi-au scris cîțiva steliști pentru omagiul adus lui Moți după meciul cu Ludogoreț).

A doua zi după Steaua – Gazul au venit nestematele de la Cluj – lobul lung al lui Monroy pentru Deac și călcîiul lui Deac pentru Tade, la capătul unui dribling fastuos; doar exaltarea lui Miriuță, pe tușă, a fost capabilă să exprime splendoarea acestor execuții. În frenezia lui, Miriuță era peste orice antrenor român, peste Guardiola (cel din ultimul timp), peste Klopp, nici vorbă că peste Van Gaal după acel 4-0 al lui United cu QPR. Acolo senzațional a fost Di Maria, la primul său gol pe Old Trafford, dar mai ales cu centrarea lui de vreo 40 de metri cu care l-a găsit liber în careu pe Mata. Sîntem cîțiva care, de duminică, am prins mai mult curaj în a ne deconspira convingerea timidă că Di Maria, la Mondial, nu trebuia să lipsească din finală, că (sst!) el e la fel de bun ca Messi, că Realul e de neînțeles cum de l-a vîndut lui Manchester; dar și noi, manchesteriștii, avem angoasele noastre, adică, pe românește, cît de mari vedete or fi Van Persie, Rooney, Falcao, Di Maria și Mata, n-or fi prea mulți și prea de bine?

Duminica n-a fost duminică doar pe Old Trafford: a mai fost la Giulești golul din ultima secundă al lui Călin, șut de certă limpezime pentru un 2-1 la care Tînc, într-un colț al terenului, a ridicat rugă la cer; a mai fost la Botoșani cursa lui Gavrilă, în care omul nu a acceptat să cadă, faultat, ci să rămînă pe picioare și să se ducă mai departe, să șuteze fericit, ceea ce-i rar în sentimentul românesc al ființei fotbalistice; am mai avut, în Turcia, năprasnica reușită a lui Gabi Torje, golul etapei în Turcia, dar și al întregii lui vieți, să-ți găsești șutul cu dreptul avînd ambele picioare în aer – asta intră direct la goluri fabuloase, crede-mă, Cristi Geambașu… Luni a vîjîit la Craiova șutul lui Madson, imediat înălțat la titlul de Pele din Bănie, iar marți, basmul golurilor s-a închis la Liverpool, cu Ludogoreț egalînd uimitor în minutul 90 și pierzînd printr-un penalty în minutul 93, conform unui probabil blestem ajuns din Ghencea pînă peste Mînecă. Eu însă aș vrea ca Steaua să joace ca Ludogoreț la Liverpool…

La toate aceste povești pentru copiii maturi se impune o singură idee, aceea a lui Duckadam, cînd i s-a adus aminte că Sînmărtean a avut inteligența să admită că golul lui din corner a fost o întîmplare. Gloriosul Helmuth a avut o replică pe măsură: „Nu putea spune altceva fiindcă e fotbalist”.