Gol, gol, gol și match ball

Două scurtmetraje cu Chipciu și Ferrer.

Din viața lui Chipciu între minutele 34 – ratarea penalty-ului – și 88, cînd a înscris golul unei victorii necesare, dar nu hotărîtoare, aș face un scurtmetraj; un scurtmetraj dintr-acelea pe care antrenorii le […]

Două scurtmetraje cu Chipciu și Ferrer.

Din viața lui Chipciu între minutele 34 – ratarea penalty-ului – și 88, cînd a înscris golul unei victorii necesare, dar nu hotărîtoare, aș face un scurtmetraj; un scurtmetraj dintr-acelea pe care antrenorii le prezintă în vestiare, în pauza dintre reprize, pentru a-și îmbărbăta jucătorii. Subiectul ar fi așa: un foarte bun fotbalist bate foarte prost un 11 metri, nu face din nenorocirea asta un moment psihologic blestemat și nu se prăpădește; antrenorul nu-l schimbă, el nu se regăsește, mai face și o prostie pentru care ia un galben cu suspendare pentru returul decisiv, mai ratează o fază singur cu portarul, începe să fie fluierat de propriii suporteri, întru totul insuportabil, dar, minune!, găsește în ultimele două minute luciditatea unei fente cu gol, gol, gol…

Așa aș numi scurtmetrajul: Gol, gol, gol! Scăpat din grămada coechipierilor gata să-l sufoce în entuziasmul lor, primul lui gest este acela de a le arăta obrazul insensibililor (pe românește nesimțiților) din tribune. Acesta ar fi zăend-ul insolent al scurtmetrajului, deși aș fi preferat un deget la gură, a tăcere, a la Ronaldo și alți cîțiva de pe acolo și nu de pe aici. Fără cinema, strict prozaic, ca unul care nu obișnuiește să dea sfaturi și să facă pronosticuri între turul și returul unor meciuri europene pe muchie de cuțit, m-aș încumeta să văd în acest Ludogoreț singura echipă care, dacă ar juca în campionatul nostru, ar rivaliza serios cu Steaua la titlu. E clar mai bună decît credem, privind-o cu o condescendență care nu-și are îndreptățire; și o mică viclenie, sincera lor mulțumire că vor juca în Europa League, Champions League fiind pentru ei un bonus… A se slăbi! Ferește-te de darurile grecilor, dar, la fel de balcanic, și de modestia bulgarilor!

Oricum, pentru mine fraza săptămînii nu a venit din fotbal, ci din tenis. E declarația lui David Ferrer, după finala lui cu Federer, la Cincinnati. Un meci de toată frumusețea, cu un prim set cîștigat de elvețian, cu un rar văzut 5-0 și 6-1 pentru spaniol în al doilea și un la fel de năprasnic 5-1, 6-2 pentru RF (două litere din perfect) în decisiv. Ferrer a jucat cu aceeași energie sălbatică pe care i-o știm, cu puterea lui de luptă și trudă, inflexibil în vigoarea bătacului său, dar și în monotonia ei. E, probabil, în această monotonie cauza care îl împiedică să ajungă între primii 4 ai lumii: trudește formidabil, le are pe toate și nu mai mult. E cît se poate de atașant în efort, dar nu te dă gata, nu seduce.

Și ce a spus după această finală indiscutabil pasionantă? Cu toată naturalețea, cu grația unei sincerități netrucate, cel de-al 5-lea sau al 6-lea în lume, în nici un caz al 50-lea, a declarat în auzul întregii arene: „Roger este prea bun pentru mine…”. Nu știu cît e de exagerat (formal, între Ferrer și Federer e o diferență de două litere), dar năucitor este… Iar Roger, lîngă el, a surîs la fel de decent și de discret, exact același surîs ca la Toronto, după ce a pierdut la Tsonga.