Clasicul joc al caracterelor și al achizițiilor
De ce să ne buimăcească ce-a făcut Hamza.
Domnul Argăseală i-a spus domnului Hamza că nu are caracter. Domnul Hamza i-a replicat că nici Steaua nu are. Mi-aș îngădui să remarc că de foarte multă vreme – să fie aproape […]
De ce să ne buimăcească ce-a făcut Hamza.
Domnul Argăseală i-a spus domnului Hamza că nu are caracter. Domnul Hamza i-a replicat că nici Steaua nu are. Mi-aș îngădui să remarc că de foarte multă vreme – să fie aproape patru secole – problema caracterului uman a fost clarificată și clasificată într-o carte devenită celebră, intitlulată chiar așa: „Caracterele”, semnată de un clasic al literaturii franceze; nu pretind s-o citiți pagină cu pagină (deși ar fi bine) – primele ei trei cuvinte sînt, momentan, suficiente: „Totul este spus”. Încă de acum aproape patru secole se știa totul despre caractere.
Oricîtă putere are azi fotbalul, nu el mai poate aduce ceva nou în definirea lor. Nu o să ne buimăcească, în 2014, cît de naiv a fost domnul Argăseală și nici nu trebuie să ne indigneze pragmatismul domnului Hamza. Totul e spus de mult… Că Ludogoreț l-a luat pe Hamza doar ca să nu-l aibă Steaua e o poveste veche – ți-l iau ca să nu-l ai! O știu de pe vremea cînd trecusem de la basmele lui Petre Ispirescu la Jules Verne și nu știam nimic despre cartea lui Drăghicescu, „Din psihologia poporului român”, pe care i-am recomandat-o o dată lui Cornel Dinu (La mulți ani, Cornele!) și de cînd a citit-o nu mai gîndește fără ea. Nici eu. Fără ea nu se poate gîndi precis nici în fotbalul nostru, deși a fost scrisă la începutul secolului XX și autorul ei nu știa, ca și I.L. Caragiale, ce-i un dribling.
Cu Ludogoreț mai am o problemă. După ochiul și memoria pixului meu, am fost dintre cei cîțiva care am văzut meciul ei cu Lazio, din returul anului trecut; am scris-o aici, în Gazetă, și am încasat-o scurt, la bărbie: ce ne bați capul cu bulgarii ăștia? Băteam capul fiindcă, după ce cîștigaseră cu 1-0 la Roma, în retur Lazio îi conducea, la Sofia, cu 3-1, ca și calificați… Bulgarii aceștia brazilienizați le-au smuls pînă la urmă un 3-3 cu care noi, la Gazetă, am fi titrat pe prima pagină: „Senzațional!”. Că Valencia, după aceea, le-a administrat un sever 4-0 e o altă poveste, din alte straturi ale stratosferei fotbalistice; ceea ce vreau să scriu apăsat este că Steaua, ca să-i înfrîngă, trebuie să joace la nivelul jocurilor de anul trecut, la punctele ei de vîrf și de referință din meciurile cu Ajax, Chelsea și, cu voia dvs., Legia.
E posibil? Gâlcă nu e Van Gaal să dea șapte jucători afară și nici nu-l aud vreodată să se pronunțe, în România, ca Uhrin Jr. la Plzen, după zdrobeala din meciul cu Petrolul: „Ne-au costat ratările, jocul a fost bun”… La cultura noastră, l-am sfîșia… Pe mine, punctual, la capitolul achiziții, mă urmărește povestea lui Breeveld, exact așa cum s-a numit ea, marți, în Gazetă: fascinantă. Omul zicea că înainte de a ajunge la AZ Alkmaar „am avut o accidentare gravă, mi-am rupt piciorul. Totul se terminase. Atunci, agentul m-a întrebat dacă nu vreau să joc în România”.
Dacă avînd piciorul rupt, fiind terminat, poți juca după aceea în România, să te faci bine și să ajungi în Champions League – nu-mi rămîne să recunosc decît că sîntem într-o țară miraculoasă și să nu mai zic nici un pîs. Voi fi mîndru ca român să-l văd pe Breeveld lîngă Robben. Mă bruiază însă un bătrîn stelist – încă de pe vremea lui Tudorel și Bumbi – care mă tot întreabă de cîtva timp: „Steaua n-ar trebui să-l încerce pe Ciolacu?”.