Ce bine face un 1-0 în minutul 44!

Situația e înfiorătoare, dar rezultatul e mai bun decît jocul Marți de dimineață, deschizînd Gazeta noastră – nu-mi încep ziua altfel – m-a curentat violent un cuvînt, un adjectiv chiar de pe pagina a doua, din primul subtitlu, marcat cu […]

Situația e înfiorătoare, dar rezultatul e mai bun decît jocul

Marți de dimineață, deschizînd Gazeta noastră – nu-mi încep ziua altfel – m-a curentat violent un cuvînt, un adjectiv chiar de pe pagina a doua, din primul subtitlu, marcat cu litere roșii: „O realitate înfiorătoare…”. Înfiorătoare? Citesc ziarul nostru de ani și ani de zile, cu o atenție mult mai ascuțită decît aceea acordată altora, și pot depune mărturie, nu cu mîna pe Biblie – nu avem în jurnalistica noastră Biblii ca L’Equipe pentru o somitate cum e domnul Bernard Pivot, – că nu am mai întîlnit în coloanele noastre acest adjectiv decît poate cu vreo catastrofă naturală sau aviatică consemnată în paginile externe. Ce putea fi înfiorător pentru Gazeta Sporturilor? Ni se explica imediat și precis: „Debutăm în septembrie, în preliminariile Euro 2016, cu stranieri de la echipe de duzină din campionate slabe”.

Cele două pagini realizate de domnii Culea, Luțac și Udrea erau dominate – într-o perspectivă sumbră – de chenarele naționalelor noastre de azi și din urmă cu 20 de ani-lumină. Om cu om, cine juca la națională în ’95-’96 – 4 de la Steaua, unulde la Rapid, restul în mari străinătățuri, cu doi la Barcelona – și cei de azi, care se adună la Mogoșoaia venind din obscuritățile unor campionate europene în care echipele lor pot fi numite, pe românește, amărăștene. Cei mai răsăriți sînt Răzvan Raț și Costin Lazăr, de la PAOK, locul 2 în Grecia. Moți e singurul care a cîștigat un campionat, e drept, în Bulgaria. Marea majoritate se înșiruiește în echipe clasate cam de la locurile 8 la 14, 15, 16… Oricît mă opun exagerărilor noastre instinctive, totuși te ia cu fiori, cum se titrează de altfel și la o rubrică unde se consemnează destinul lui Panti la City, al lui Chiricheș la Tottenham sau Gicu Grozav la Terek.

În următoarele 24 de ore adjectivul nu m-a părăsit. La meciul din Kazahstan, timp de 44 de minute, ceea ce a jucat Steaua a fost pentru mine înfiorător. Din toate cele cu care ne-a omenit UEFA în tururile preliminare, nici una nu a fost mai rudimentară ca Aktobe City. Fără ezitare, semnez ceea ce ne-au spus Gabi Balint și Liță Dumitru: precedenții norvegieni au fost cu două clase peste kazahii ăștia, care își pot permite, la banii lor, să-i facă o echipă lui Nibali în turul Franței. Înfiorător în jocul Stelei, dacă o iubești, era că putea juca la fel de rudimentar ca adversara ei; a venit însă minutul 44, cu un șut sănătos al lui Chipciu, primul al reprizei, cu o gafă măreață și mălăiață a portarului lor și cu un Keșeru aflat acolo.

Ce bine face un 1-0 în minutul 44 o știm din tată în bunic. Ne schimbăm optica, invocăm gazonul și capcana defensivă întinsă de Steaua, nea Imi Ienei are inimă generoasă cu tot ce e în Ghencea, renunț și eu la adjectivul cumplit, rămîn la eleganța rudimentarului… Vine repriza a doua, Tănase și ai lui îi iau puțin la tehnică, dar urmează două greșeli copilărești în apărare (așa e mai dulce spus?) și se încheie cu un clasic 2-2 care ne îngăduie deliciul acelui tip de rezultat mai bun decît jocul. Nu mă tem: n-o să ne îngroape niciodată delicatețea.