Un “flămînd”: Nibali

Gînduri în Alpi și Pirinei

Îmi place Nibali, îmi place foarte mult – nu mai știu de cînd nu am mai folosit în turul Franței un asemenea sentimentalism. Cu o echipă excelentă, fără multă carismă, omul te cucerește prin generozitatea […]

Gînduri în Alpi și Pirinei

Îmi place Nibali, îmi place foarte mult – nu mai știu de cînd nu am mai folosit în turul Franței un asemenea sentimentalism. Cu o echipă excelentă, fără multă carismă, omul te cucerește prin generozitatea efortului, prin severitatea tactică, iluminată de un spirit ofensiv inflexibil. În Alpi, în a treisprezecea etapă, de mult tricou galben, cucerește a treia victorie. Un tricou galben cu trei victorii de etapă la mijlocul turului nu se vede în fiecare an. Se diagnostichează ca între criminologi că Nibali a ucis Turul, totuși, în următoarea etapă alpestră, omul atacă din nou la 4 kilometri de sosire, nu vine primul, dar îi mai ia un minut lui Valvderde, rivalului său imediat în clasamentul general.

Cu o expresie brutală, dar veselă în context, după ce a ucis turul, Nibali a trecut la „căsăpirea” adversarilor săi, unul cîte unul. Mai agreabilă este ideea că omul are „un motor prea mare”. Alex Ciocan – ale cărui comentarii mi-l fac un fel de Ilie Dumitrescu în ciclism – a dat dezlegarea cea mai competentă a personalității lui Nibali: „E flămînd după victorii”. Flămînd după ce a cucerit un Giro…? Asta conduce spre două întrebări: Nibali ar domina Turul 2014, s-ar mai desprinde cînd vrea, dacă nu ar fi abandonat marii favoriți, Froome și Contador? Pot scrie că nu l-am văzut pe Contador atacîndu-l decît într-o singură etapă și nu a putut trece de el. Mai semnificativ mi se pare că revelația acestui Tur este un tînăr polonez, Majka, cu două victorii în etape montane, un „băiat” care ar fi trebuit să fie un locotenent al lui Contador și care, în condițiile absenței șefului, se simte liber și Le Monde îi prevede un viitor fantastic.

A doua întrebare: putem spune de Nibali că e din rasa și clasa celor legendari? Ezit din cauza păcatelor mele: am ținut cu „ticălosul” de Pantani și înainte de el cu Poulidor – cel care nu a cîștigat niciodată un Tur, mereu al doilea, și care acum are în Pirinei o placă memorială, „virajul Poulidor”, acolo unde l-a învins pe Merckx, în ‘74… Sînt incorect sportiv cu Pantani și total subiectiv cu Poulidor. Nu mai am chef de modificări. Mai e încă ceva: dacă mîine, peste o lună, două, zece, se descoperă că Vincenzo…? De cînd cu dopajul și ravagiile sale, ciclismul – lîngă atletism și înot – e sportul în care entuziasmul fanilor suferă cele mai dure contre, deși, stupefiant, mulțimile sînt la fel de dense pe șosele. Să nu le pese de analize și doctori?

Pe mine, după fiecare sprint în cățărare, mă bate gîndul sumbru – dacă e dopat? După fiecare coborîre vertiginoasă, mă ridic și-mi spun: ce vrei, intransigentule, să nu mă mai uit la Tur? Trebuie să cer permisiunea de a fi sentimental cu legendele Turului? Unde aș mai auzi sfîșietoarea observație a lui Ciocan: „Dacă te ștergi pe față de transpirație cu toată mănușa e de rău… Dacă te ștergi doar cu degetul mare e de bine…”?