De la Ancelotti citire

O idee pentru lumea noastră de microbiști care le știm pe toate Încă nu-s dispus să uit finala euromadrilenă de la Lisabona; a fost una din acele piese în care soarta partidei e și mai fascinantă decît arta jocului propriu-zis. […]

O idee pentru lumea noastră de microbiști care le știm pe toate

Încă nu-s dispus să uit finala euromadrilenă de la Lisabona; a fost una din acele piese în care soarta partidei e și mai fascinantă decît arta jocului propriu-zis. Atletico a condus pînă în minutul 93, era la două minute de cucerirea titlului de campioană a Europei, era greu de crezut că îl mai putea pierde, oricît se zbuciuma Realul, ca în al treilea minut al prelungirilor Sergio Ramos să egaleze cu un cap din careu, aidoma celui cu care Godin marcase pentru 1-0. La 1-1 și cu încă 30 de minute de joc, a urmat inimaginabilul: Atletico, echipa cu cea mai bună apărare din Spania, primește în 10 minute 1-2-3 goluri. Realul a năucit-o între minutele 110 și 120.

Asemenea catastrofe la asemenea nivel se trăiesc rar și sfidează adjectivele groazei. Putem doar observa la golurile decisive că în careul lui Atletico, totdeauna supraagolmerat, nu erau decît doi, trei apărători. Di Maria (pentru 2-1) a trecut cum a vrut de doi fundași și Bale a marcat de lîngă un singur om. Marcelo a șutat pentru 3-1 din afara careului, fără să fie atacat de cineva. Lucid vorbind, cea mai bună apărare din Spania – ridicată în slăvi pentru dăruirea și vigoarea ei – a dispărut „fizic și psihic” cum se exprimau proștii sub clar de lună a lui Mazilu. Dar putem explica totul doar cu luciditate? Putem face din dăruire calitatea supremă? Deodată, Atletico nu s-a mai dăruit și nu a mai jucat cu inima? Ei, na!

Mi-a rămas mai demult o explicație a lui Ancelotti – după ce Realul, întors de la Munchen cu acel fenomenal 4-0, a făptuit consternant un 1-1 la Valladolid, cu care a pierdut practic titlul. Atunci Ancelotti a spus ceva straniu: „Noi nu am căzut fizic, noi nu am mai avut energie mentală”; m-am mirat țeapăn: să existe o energie mentală separată de condiția fizică? Să te țină picioarele și totodată să nu mai ai nimic în cap? Cred că Ancelotti știe ceva mai multe decît noi, deține o idee ceva mai subtilă, care de obicei ne scapă, convinși cum sîntem că știm totul. Atletico – echipă de incontestabilă forță fizică – a fost șocată de egalarea din minutul 93 și a pierdut brusc toată energia ei mentală, exact ceea ce i-a dat Realului o nouă putere.

Nu e o explicație supranaturală (deși soarta într-un joc nu e joacă), nici nu pretind să fie împărtășită unanim, o supun atenției în lumea noastră de microbiști năprasnici în competență. Vom mai avea nevoie de ea în tot ce ne mai așteaptă fizic și, pardon, metafizic. Pe românește: o să mai putem da vivace din mîini și picioare, dar e posibil să nu ne mai ducă mintea. În fotbal, desigur. Altfel, în tenis de pildă, mă urmărește de cîteva zile bune o spusă a lui Nadal: „Mă simt din ce în ce mai vulnerabil, obișnuiți-vă cu ideea asta”. Încerc.