Puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf

Ce-i propun e (aproape) un nimic.

Indiscutabil, Reghecampf are dreptate cînd declară că Steaua are cel mai bun lot și cel mai bun staff din România. Fan sau nefan Steaua, nimeni nu poate emite vreo obiecție la ideea lui: „E […]

Ce-i propun e (aproape) un nimic.

Indiscutabil, Reghecampf are dreptate cînd declară că Steaua are cel mai bun lot și cel mai bun staff din România. Fan sau nefan Steaua, nimeni nu poate emite vreo obiecție la ideea lui: „E foarte mare diferența între noi și celelalte echipe”. Unde încep să clipesc des și mi se încruntă sprîncenele este momentul cînd Reghe explică ce e normal: „E normal ca eu să fiu vînat, deoarece sînt cel mai bun”. Nu e normal deloc. Nu e normal ca un om inteligent să nu-și dea seama pe ce lume trăiește și, respectiv, în ce campionat joacă. El se autodeclară cel mai bun într-un campionat în care adversarii lui nu ar trece ușor nici de primul tur preliminar al vreunei competiții europene.

Piovaccari, brav, zicea că „ne distrăm cu toți adversarii”; eu ezit să scriu că steliștii „se plimbă”, în campionat, dintr-un respect pentru eforturile la care îi supune Neubert; nu mă grăbesc să-i imput – didactic – lui Reghe lipsa de modestie, aroganța, orgoliul, există aroganți și orgolioși inteligenți, cum e cazul Mourinho, cu care mai toată lumea îl compară, facil, pe Reghe. Nu ține: Mou lucrează într-un campionat unde Chelsea a lui, pe primul loc în ultima etapă, o poate încasa de la o retrogradabilă și nu e mai mult decît o surpriză dintre atîtea altele ale unui campionat echilibrat. Steaua învinsă de vreo retrogradabilă ne-ar zgudui o zi întreagă și-ar intra în istorie.

Strict personal, interpretez puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf ca o recuperare a clișeelor în megalomanie, dispărute după nefericitele absențe din viața publică ale patronului și managerului, clasicii în materie. E o tradiție care nu are voie să dispară – Reghe se vede chemat s-o continue, cu propriile lui mijloace, nu chiar modeste, dar nici la înălțimea trecutului. Cred că-i lipsește dezinvoltura becalistă, tiribombismul ei stupefiant, exploziile și schimbările de ritm ale „apucatului”. Reghe, în megalomanie, nu face spectacol. Și nici nu are humor, nici un minim de autoironie salvatoare.

Nici astea nu i le imput: nu are cum să le aibă – nu-i un Pep care ne poate spune că nu știe engleza și nu a putut înțelege dacă Sir Alex i-a propus să antreneze pe United; nu-i un Gică Craioveanu, care a lansat în convorbirea cu Eduard Apostol adorabilele apelative: grande și leule. Eu îi cer lui Reghecampf un (aproape) nimic: de cîte ori susține că e cel mai bun, să precizeze că e cel mai bun din campionatul românesc; ne-ar da un punct de reper esențial. L-ar pîndi un singur risc: să ne aducem aminte imediat de nemuritoarea replică a lui Cațavencu – „În orașul ăsta de gogomani pot spune că sînt cel dintîi”.