Radu Cosașu

Excese? Violență? Pamflet? Uitați-le! Așa veți descoperi frumusețea textelor unui ziarist care se definește ca extremist de centru

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Radu Cosașu
„Wow!”-ul lui Lineker

„Wow!”, mi-am permis să exclam și eu, cu entuziasm chiar, aflând de acel „Wow, e om!” cu care a comentat Lineker ratarea de către Messi a penalty-ului din minutul 45, la 1-1, cu PSG. Ca să-i înțelegi geniul conciziei trebuie […]

...

Detaliile unor ”optimi”

Inutil să ne precipităm în comparația prestațiilor lui Messi și Ronaldo sau între cele ale lui Haaland și Mbappe în „optimile” Ligii Campionilor. Ar fi prea abrupt, prea categoric. Dar putem trăi fără judecățile categorice? – fiind în plin faliment […]

...

Prietenul meu „cormoranul”

Poate că voi stârni ceva indignare afirmând aici, fan Manchester United, că fanii lui Liverpool îmi sunt tot mai simpatici și mai apropiați. Știu de ce: ne leagă faptul dureros că am pierdut și noi, și ei, titlul, Guardiola și […]

...

Merci, Giroud!

Merci, Giroud! Merci de două ori: în primul rând pentru golul înscris dintr-o „foarfecă” magistrală, ceea ce azi nu se practică prea des, având în vedere crunta tehnică a apărărilor. Desigur, e un entuziasm puștoiesc la ceea ce L’Equipe numea […]

...

”E Mbappe cel mai bun din lume?”

„Ce se întâmplă, v-ați pierdut mințile?”, extind întrebarea lui Lineker când a auzit că la Liverpool vor să-l dea afară pe Klopp pentru căderea din clasament. O extind, poate o și exagerez după această noapte nu atât de furtunoasă, cât […]

...

Să rămînem complecşi!

O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil – doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă […]

joi, 17 octombrie 2013, 11:30

O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil – doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă pentru a-l lua în serios -,  fără altă certitudine decît sistematicul nostru scepticism, făcînd din speranţă o superstiţie, echipa României şi-a atins deplin obiectivul numărul unu şi s-a calificat în barajul pentru Mondialul 2014. Revenindu-ne imediat spiritul de glumă, s-a precizat inteligent că obiectivul numărul unu era ca Olanda să bată Turcia la Istanbul, ceea ce s-a întîmplat şi a condus la un larg consum de mulţumiri către Van Gaal personal; s-au dat uitării zilele acelea de mare umilinţă pentru că depindem de alţii şi s-a trecut la frumoasa politeţe a unui „mulţumim, Olanda”, care mi-a trezit în minte, deloc straniu, acel „respect, Anderlecht” din secolul trecut.

Complexitatea noastră sentimentală e mult superioară fotbalului de care sîntem în stare; era suficient să-i vezi chipul lui Piţurcă în timpul meciului – aproape desfigurat, curat emoţionant – şi să-l auzi după meci, palid şi calm, asigurîndu-ne că pe el profesionalismul Olandei nu l-a surprins, recunoscînd, ca într-un plus la poker, că l-a simţit chiar pe pielea lui; nu am avut parte de o asemenea confesiune – fericit exprimată – din partea acestui tenace orgolios. Aş adăuga că Olanda, dacă tot şi-a făcut datoria faţă de noi, ne-a mai mîngîiat uşurel vanitatea dîndu-i Ungariei tot 8 goluri, ca şi nouă, dar într-un singur meci.

În acelaşi sens – al bogăţiei emoţionale de după un meci crispat – spectacolul Balint-Filoti mi s-a părut aria de înaltă coloratură a nopţii. Furtunos, Gabi a dat drumul tuturor ofurilor noastre tăioase, s-a dezlănţuit fără prudenţă pornind direct de la plictiseala jocului, ajungînd la carenţele tactice, driblînd tot ce e conformism şi platitudine în opiniile oficioase, în timp ce Dan Filoti – cu aceeaşi vervă – încerca să-l liniştească, să-l aducă totuşi pe pozitiv, ca într-o reînviere a acelei replici: „Tache, Tache, fii cuminte”… La care Gabi n-a fost deloc cuminte, ci de un patetism şi mai imprudent în zilele acestea foarte gripate: el e atît de pornit fiindcă iubeşte naţionala cu toate deziluziile, cu toate tristeţile ei. Era incomod de convingător. Poate că Balint a creat faza cea mai emoţionantă a acestei calificări despre care, decent, nu pot spune mai mult decît că a fost chinuitoare. E un adjectiv blamabil?

La ceea ce urmează – acest baraj în care e greu de crezut că vom juca altfel – pun ca motto o idee a lui Geo Bogza de pe vremea cînd regimul acela se căznea să ne fericească: „Cel fericit că L-a apucat pe Dumnezeu de un picior să nu uite că El are, ca şi noi, două picioare!”. Dacă vi se pare prea gravă, schimbaţi-o cu vorba unui genial bucureştean ieşind de la meci: „Cel mai bine ar fi ca la baraj să nu cădem cu nimeni”.

Comentarii (43)Adaugă comentariu

Comentează