Inactualități

Ciclism, baschet, snooker

Actualitățile fiind cele pe care le știm, minut cu minut, vine totuși o zi, vin două, vin trei zile în care te apucă amocul și te saturi de ele, de toate trivialitățile „personalităților accentuate” (vorba inspirată a […]

Ciclism, baschet, snooker

Actualitățile fiind cele pe care le știm, minut cu minut, vine totuși o zi, vin două, vin trei zile în care te apucă amocul și te saturi de ele, de toate trivialitățile „personalităților accentuate” (vorba inspirată a lui Tudor Octavian), de toate șuturile în …, de toate trimiterile la … și te trezești alergînd după o biată inactualitate curată, nescandaloasă, fără de titluri pe cinci coloane, băgată în seamă doar de cîțiva originali, violent plicitisți de tot ce-i meme, dede și f de la fleoșc.

Un ciclist american, Horner, om la 41 de ani, pierdut ani de zile prin plutoanele nu știu cîtor tururi europene, cucerește Turul Spaniei și se zice imediat că a scris o pagină de istorie; l-a lăsat pe Nibali, favoritul, la 37 de secunde, în penultima etapă, pe o ceață neagră, escaladînd un munte cumplit, Angliru; cînd a coborît de pe biclă, l-au dus pe brațe, epuizat; m-am gîndit imediat – cum e normal, nu? – la ce „a luat” și cum se va trece la demitizarea performanței lui. Nici o inactualitate – căci nu mi se va spune că Horner rivalizează la zi cu Messi – nu e nevinovată și nu poate să scape de presiunea suspiciunilor actuale. După Horner, m-am uitat cîteva nopți la europeanul de baschet, unde Franța lui Tony Parker învingea în semifinală pe Spania atotfavorită, iar în finală o cam zdrobea pe Lituania, cea de mult dotată cu un cuvînt greu în tot ce ține frenezia acestui joc unic, avînd ca țintă un obiect fixat deasupra terenului – coșul fascinant.

Încă din semifinală, un fost jucător al naționalei noastre transmitea comentatorilor că nu crede în șansele Franței fiindcă se bazează pe un singur om – ceea ce părea valabil, conform cu tot ce știm de-o viață despre orice sport de echipă. N-a fost așa. Franța lui Tony Parker a condus de la început cu un avans de 14 puncte și a încheiat la 80 – 66. Tony Parker e extraordinar, toți specialiștii îl pun lîngă cei mai mari dintre măreți și mie, îndoctrinat de fotbalul nedrept în mai toate, nu-mi vine decît să deplîng că Parker, chiar la averea lui, nu are parte de mitologia unui Messi. Și ajung la ancestrala vorbă a filozofilor din Cișmigiu: „Peste tot domnește nedreptatea”. Vine atunci micuțul Ding, magnificul Ding care cîștigă finala de la Shanghai în fața unui alt chinez, cum la ce? La snooker, vezi bine… De cînd l-am văzut demult plîngînd la pierderea unei finale cu Ronnie, m-am gîndit – cu modesta mea pricepere – că Ding e un talent exorbitant și nu am îndrăznit s-o pun pe hîrtie. Acum mă desfăt auzindu-i pe clasicii noștri Ancuța și Bondea exclamînd în superlative tari și în șoapte: „Ce inteligent joacă Ding!”.

Și fiindcă sîntem la capăt de festival George Enescu, printr-o legătură de idei aparent inadecvată în Gazeta Sporturilor – încredințez cititorilor ce-a spus George Enescu atunci cînd a fost întrebat de ce e atît de modest, de discret, chiar timid în toate manifestările și declarațiile sale publice: „Un geniu își poate permite și asta”. Mă bucur pentru toți acei care îi înțeleg actualitatea și sarcasmul.