Vizionarii

Ce ne mai trece prin cap după 4 zile grele

Ne învîrtim și, așa cum ne cunoaștem, vom continua să ne învîrtim în fotbal printre vizionari și profeți. După meciul cu Ungaria, două viziuni au dominat autoritar ecranul și […]

Ce ne mai trece prin cap după 4 zile grele

Ne învîrtim și, așa cum ne cunoaștem, vom continua să ne învîrtim în fotbal printre vizionari și profeți. După meciul cu Ungaria, două viziuni au dominat autoritar ecranul și jocul naționalei noastre. Una, concisă, a antrenorului: „E bun și egalul cu turcii! Nu putem risca”. O a doua, bulversantă, a celui mai celebru oracol de pe meleagurile patriei: „Îi batem pe turci de-o să le sune apa în cap, avem echipă de Mondial”. Vorbind cu o blîndețe inutilă, jocul s-a chinuit între aceste două idei: jucăm la egal sau îi batem să le sune apa în cap?

Nici una nu a avut timp să învingă. Din indecizia instalată în prima repriză, în a doua s-a căzut în impotența atacului dusă pînă la ghinion, ceea ce era fatal cînd mai toate pasele erau cînd prea tîrzii, cînd inexacte. Nimic nu a durut mai mult decît calitatea paselor. Pe șleau – Turcia a jucat mai bine chiar decît România în meciul ei „fantastic” cu Ungaria. Dintre toate 3 echipele, o socotesc cea mai valabilă ca să se califice pentru baraj. Nu e o viziune, ci o simplă judecată de valoare. Sper să nu mi se taie gîtul.

Vizionarii sînt de altă părere. Oracolul, fără jenă ca de obicei, s-a dezumflat brusc și ne-a anunțat că poate ajungem la barajul de la Vidraru. Turcii nu i-au făcut o impresie grozavă, din zece meciuri dacă ne bat de două ori… Domnilor – expresia lui de cel mai înalt bun simț – să-l lăsam în pace. Mult mai profetică, chiar tulburătoare, mi s-a părut viziunea lui Anghel Iordănescu, omul tabu în mai toate problemele naționalei, cel la care obișnuiesc să nu am obiecții capitale, avînd în vedere nu numai cei șapte ani de-acasă, dar și cei 70 de cînd merg la fotbal și strig: „Hai, România!”. Ei bine, nea Puiu – rar i-am zis astfel – a venit cu o iluminare de-o concretețe de-ți ia piuitul: vom merge la baraj, dar nu la Mondial! Turcia și Ungaria nu vor scoate mai mult de un punct cu Olanda și noi, cu următoarele șase, venim pe locul 2 și o să vedem barajul…

Pe ce se bazează? Pe faptul că noi avem un nucleu de doi-trei fotbaliști de mare valoare. Niciodată nu m-a zguduit adjectivul „mare” ca în acest context. Încerc să fiu la fel de precis ca Generalul: deocamdată, azi, în al doilea deceniu al mileniului trei, care nu cunoaște vreo calificare la vreun Mondial, nu văd în nici un jucător al naționalei o mare valoare. O valoare, da, dar nu mare. Nu putem trăi fără acest adjectiv? E un automatism al gîndirii noastre? E umilitor să nu fii mare, ci doar valoros? Să-i explic lui Iordănescu ce înseamnă o mare valoare în fotbal? Din respect, mă rețin.