Jupp şi Pep

E posibil să fim ironici şi totodată respectuoşi?

E foarte clar, făcînd chiar o rară unanimitate în elogii, că la Tbilisi, Tătă, apărînd penatyul, a întors meciul şi a dat puteri Stelei să joace ultimele 25 de minute cum trebuie; […]

E posibil să fim ironici şi totodată respectuoşi?

E foarte clar, făcînd chiar o rară unanimitate în elogii, că la Tbilisi, Tătă, apărînd penatyul, a întors meciul şi a dat puteri Stelei să joace ultimele 25 de minute cum trebuie; e foarte clar că Tănase a făcut o partidă ciudat de excelentă, la cîte vorbe grele a auzit zile de-a rîndul; la fel de clar e că Dinamo Tbilisi nu e o echipă foarte bună, cum zice repede Reghe, ci bunicică, mai slabă decît Poli de pe vremea lui Uhrin. Dacă mă ia un zvîc de nostalgie, mi-aş permite să afirm că, acum 66 de ani, în 1947, pe un ANEF cu zăpadă pe laturile terenului, georgienii mi-au făcut o impresie mai veselă în meciul cu Juventusul lui nea Mişu Flamaropol, scorul spunînd cam totul: 10-5 pentru ei! Da, am fost acolo, aveam 17 ani şi nu-mi trecea prin minte că peste alţi 66 mi se va spune: „Băi tataie, m-ai pierdut de cititor fiindcă l-ai lăudat pe Banciu că ştie bine franceza…”. Pe scurt, la meciul de la Tbilisi, ce m-a enervat tot timpul e faptul că Georgia la rugby a ajuns peste noi.

Toate acestea fiind clare, e cazul să-mi exprim totala mirare cu privire la Supercupa Germaniei: cum naiba pot să joace Bayern şi Dortmund un asemenea meci superb, cu două săptămîni înainte de începerea campionatului? Evit a-l pune în paralel cu ce se juca în a doua etapă a ligii noastre. Ar fi un răutăcism stupid. Dar splendoarea de pe iarba aceea, splendoarea ritmului, a forţei, a ambiţiei celor mai mici de-ai înfrînge pe cei incontestabili, mă duce să subscriu şi azi la părerea lui Klopp: „Un joc fabulos”. Care nu s-a terminat în minutul 93, ci a culminat prin declaraţiile lui Jupp şi Pep de după meci. Memorabile, exemplare prin ironia (lui Jupp) care străbătea respectul valorii, prin inteligenţa (lui Pep) cu care trata humorul celuilalt. Jupp – bătrînul alungat – observa ca Bayern nu e în cea mai bună formă, dar Pep e mare, se îmbracă bine, arată bine, „singura diferenţă dintre noi ar fi doar că e mai frumos decît mine…”. Pep, tînărul în graţii, îl felicita pentru tot ce-a reuşit la Byaern, îl asigura că va fi la înălţimea lui, accepta înfrîngerea, dar era mulţumit de joc şi-o dădea în final pe-o adorabilă falsă umilinţă: „Sînt un antrenor tînăr şi mai am de învăţat, de aceea am venit în Germania”. E o capodoperă de orgoliu spaniol bine temperat. Nu cred că greşesc dacă îmi vine să zic – şi-o zic – că dialogul lor nu e de nasul nostru, mai ales acum, cînd respirăm, în ograda noastră fotbalistică, atîtea mizerii nu numai olfactive. Dar am fi întru totul nevrednici dacă – incapabili să ieşim dintre ulucile noastre – l-am lăsa să treacă pe la urechi fără nici un gînd. Să nu exagerez, totuşi: dacă n-avem justiţia lor, avem posibilităţi, la cel mai înalt nivel, să-l înţelegem şi să-l imităm pe preşedintele lui Bayern, Uli Hoeness.