Un meci pentru toate sezoanele

Duminică, 25 februarie, între orele 17 şi 19, cinemateca mea fotbalistică s-a îmbogăţit cu încă un meci pentru toate sezoanele, deşi după 50 şi ceva de ani şi de microbism pueril, ziceam că instalaţia de sub creştetul meu e saturată […]

Duminică, 25 februarie, între orele 17 şi 19, cinemateca mea fotbalistică s-a îmbogăţit cu încă un meci pentru toate sezoanele, deşi după 50 şi ceva de ani şi de microbism pueril, ziceam că instalaţia de sub creştetul meu e saturată de capodopere. Chelsea – Arsenal, finala Cupei Ligii engleze, la Cardiff, pe un Millennium Stadium arhiplin, condusă de un arbitru genial, are drept de capodoperă prin frumuseţea fazelor sale de fotbal şi, dincolo de ele, prin intensitatea scenelor care ne-au dus la acea vorbă tot a unui englez: „Fotbalul nu este un joc pe viaţă şi pe moarte, ci pe altceva”. Pe ce? Duminică nu era în joc decît o „biată” Cupă a Ligii, a Ligii engleze, nu a Angliei, nu un titlu de campion naţional şi cu atît mai puţin de campion mondial. Ei bine, domniile lor (venite din toată lumea şi toţi jucînd englezeşte!) alergau, pasau, driblau, şutau într-un ritm întîlnit în puţine meciuri pentru titlul mondial. Se juca, desigur, pe mulţi bani, dar mai ales pe o idee neconvertibilă: cine e mai bună? Puştimea lui Wenger sau cruzimea lui Mourinho?
ît
În minutul 13 era deja 1-0 pentru Arsenal printr-un atac de-o claritate orbitoare finalizat de imaturul acela încîntător numit Walcott; a fost posibil şi un 2-0, dar nu, pînă la pauză a rămas aşa, căci Cech a apărat senzaţional; ca după aceea – în aceeaşi viteză şi forţă, fără de care azi degeaba chinuim fotbalul – Chelsea cea rea şi nemilos de exactă să egaleze prin acest „monstru” Drogba şi să urmeze 5 minute de groază: Terry – roca aceea de om – e lovit în careu şi nu se mai ridică, nu mai mişcă, doctorii ambelor echipe fug acolo, cu măşti de oxigen şi targă specială, spaima cucereşte stadionul, zeci de mii de oameni încremenesc, indiferent cu cine ţin, Mourinho îl întreabă pe cel de lîngă el: „Trăieşte?”. Terry e dus cu ambulanţa, meciul se reia cu o frenezie accelerată şi tot Drogba face diferenţa, cu un „cap” magistral. Urmează o nebunie: o bătaie generală, dintr-un nimic de fault, o cafteală de ziceai că se întrerupe meciul şi mersul lumii, Webb dă trei roşii, Adebayor urlă, scos de pe teren de Henry, cum e posibil?, ce se întîmplă?, unde vom ajunge?, veşnicele noastre întrebări umane. Vom ajunge ca peste doar 10 minute, în final, toţi să se îmbrăţişeze fratern, Wenger şi Mourinho să-şi dea normal mîna şi să-şi felicite jucătorii, tribunele să cînte şi totul să-mi devină clar: bătaia aceea a făcut parte din respiraţia acelor bărbaţi, a fost o furie a jocului, o descărcare a ultimelor energii, nicicum din sete de sînge, nicicum din ură. Ci dintr-o bravură complicată ca orice tornadă umană. Mi s-a părut – dacă termenul vă spune ceva la zi – un meci cu adevărat al unui spirit fabulos. Să nu disperăm: nu-i de nasul nostru.