Brazilia – Spania 3-0

Un meci, un scor greu de visat.

Nu s-au îngrămădit comentariile competenţilor noştri la finala de pe Maracana… e de înţeles: la 1 noaptea se cam doarme. Fără să mă dau exemplar – repet: exemplarii sînt o speţă nesuferită -, […]

Un meci, un scor greu de visat.

Nu s-au îngrămădit comentariile competenţilor noştri la finala de pe Maracana… e de înţeles: la 1 noaptea se cam doarme. Fără să mă dau exemplar – repet: exemplarii sînt o speţă nesuferită -, am stat pînă la festivitatea de la 3:30 dimineaţa, drastic umilit de un 3-0 neverosimil de încîntător.

Brazilia aceea – chinuindu-se să învingă o Italie extrem de ataşantă, un Uruguay îngenuncheat abia în min 88 -, Brazilia aceea a fost fulminantă cu Spania, a fost, de fapt, alta, cu totul alta decît aceea pe care, ca fan al ei, o acuzam de platitudine. Probabil că orice fan trebuie să treacă prin cea mai grea umilinţă – cea la care îl supun chiar „ai lui”, ridiculizîndu-i îndoielile şi „deşteptăciunea”. La 3-0 în minutul 46 (scor greu de visat), eram gata să mă calc în picioare, după care, încet-încet, mi-am pus capul între umeri şi am încercat – pardon de expresie – să analizez, să găsesc o explicaţie la ceea ce putea fi numit un „mister”: cum să faci literalmente praf dintr-o campioană mondială şi europeană, incontestabilă de atîţia ani, „scandalos de bună” (vorba unui ziar din Sao Paulo)? Cum să ajungi să-l compătimeşti minute întregi pe Iniesta, singurul care mişca, sărmanul, în faţa unui presing năucitor în viteza cu care se transforma în atac?

Am o explicaţie, nu singura: Brazilia a jucat, dacă nu pentru titlul de campioană mondială, atunci cu hotărîrea precisă de a contesta Spaniei acest titlu. Ea a jucat transfigurată de această voinţă, a contestării unei superiorităţi inadmisibile. Se discută prea puţin de ce înseamnă – în viaţa unor mari echipe şi fotbalişti – a fi transfiguraţi de gîndul unei performanţe extraordinare. Nu ştiu dacă acest 3-0 anunţă sfîrşitul unei ere, dacă putem murmura Spaniei „Adios!”; un internaut, „spledini”, îmi scria, vizionar: „Să nu-i cîntăm Spaniei prohodul”, un altul, „antimafia”, ne avertizează: „Nu scăpaţi de Spaniolona, am văzut Spania U21!”. Totuşi, cu un anume humor în analiză, nu putem să nu observăm că mai toţi brazilienii, de la Julio Cesar la Hulk, joacă în Europa (a se lăsa oboseala…), iar în Brazilia nimănui nu-i vine în minte să-i cumpere pe Iniesta sau Balotelli… Şi pentru a-mi dezvolta surîsul îmi apare cel mai gingaş moment al finalei, cînd Julio Cesar şi-a ridicat trofeul îmbrăcat în tricoul lui Casillas.

Ne mai rămîne să ne gîndim la cea mai complicată idee din această săptămînă, aceea a antrenorului Serenei Williams, după eşecul ei penibilos în faţa lui Lisicki, după 3-0 în decisiv,: „E şi ea un om… Nu poate fi perfectă în toate meciurile unui an”. E valabil pentru toţi, de la Bale la cel mai competent internaut.